Ma uitam intr-o dupa-amiaza la un serial in care parintii se chinuiau sa-si invete copilul sa doarma singur. Mama era extrem de frustrata pentru ca desi isi dorea sa ia fetita in brate si sa o linisteasca, “la carte” se impuneau reprize de 15 minute inainte ca parintele sa se duca sa linisteasca bebelusul. 15 minute de plans.

Problema asta noi nu am avut-o pentru ca Rares era invatat din spital sa doarma singur. Dar in multe alte privinte m-am simtit derutata intre a asculta de instinctul matern sau de a aplica teoriile citite prin carti. Spre exemplu acum invatam sa papam marul copt. Dupa cateva minute Rares, nu stiu inca din ce motiv, incepe sa planga si nu mai vrea sa pape. Primul instinct e sa pun mana pe o zornaitoare, sa-i distrag atentia de la plans si sa-mi continui masa. In momentul acela aud un mare NU in mintea mea. Vocea imi spune ca asa cum il obisnuiesc acum, asa va manca mult timp de acum incolo. Si nu vreau ca hrana lui sa fie dependenta de prezenta unui anumit obiect. Lupta asta o simt si in legatura cu luatul in brate, atunci cand plange in timpul terapiei. Pana acum am rezistat acestui impuls si bine am facut. A creat o relatie buna cu terapeuta, iar prezenta mea acolo e doar una de suport. Iar crizele de plans s-au diminuat considerabil.

Stiu ca astea sunt puncte de cotitura. Momente de criza  atat pentru copil cat si pentru parinte. Ele ne ajuta sa trecem la un nivel superior, unde cu siguranta ne asteapta alta cotitura. Stiu ca ele sunt benefice si ii construiesc atat pe parinti cat si pe bebelusi. Numai ca uneori instinctul imi cere un imperios STOP. Atunci uit de puncte si de cotituri si doar il tin in brate. Pana acum instinctul l-am folosit pentru a selecta metodele potrivite noua si pentru a pune capat unei situatii dureroase pentru amandoi.