Ziua asta o sa o am in minte mereu. Mereu. Cea mai cumplita, nesigura, dureroasa, deprimanta zi din viata mea. S-a intamplat exact acum un an si imi doresc din tot sufletul ca asa sa ramana mereu. Ea, cea mai neagra. Sa nu mai fie nici una ca ea de acum incolo. A inceput de dimineata, cand am intrat la terapie intensiva si Rares avea “staza la stomac”, ii bagau un tub fin pe gura, stomacelul lui nu mai functiona cum trebuie, mi-au zis sa nu-i mai dau lapte si eu am crezut ca lesin de durere. Durere de toate felurile. Apoi am aflat ca staza se mai intampla la prematuri, ca tubul fin insemna gavaj si ca nu se intamplase in realitate nimic iesit din comun pentru un copil ca al meu.

Atunci, atunci si in multe alte momente care au urmat mi-ar fi prins bine explicatii, experiente similare, vorbe bune. Iata-le:

Vorbe bune pentru mama de mic-pitic

• Stiu ca te-ai gandit ca la aproape 9 luni o sa iei patutul si comoda aia care merg perfect cu perdeaua, dar na’, el vrea sa vina mai devreme. Adica acum. Cam pe la 7 luni. Nu-i nimic. Respira adanc si du-te la spital. Dar in sistemul de stat ca la privat inca nu primeste nasteri premature.
• Daca ai bagajul facut ia-l. Daca nu, nu e nici o tragedie, totul se poate cumpara de cineva aproape in urmatoarele momente dupa ce auzi tipatul copilului tau. Celule stem? Lasa pentru urmatorul, pana atunci se lamuresc si ei daca pot salva sau nu.
• Ai nascut? Sa-ti traiasca si sa fie sanatos!
• Ti-ai revenit si nu ti l-au adus la alaptat? Stai linistita, e acolo unde ii e bine in acest moment. In cazul asta terapia intensiva e baby-friendly, lasa preconceptiile pe marginea patului de spital si mergi sa-ti vezi puiul. Stii ca si el abia asteapta sa te vada? Crezi ca el nu e curios sa stie cum arata mamica lui? (lasa fardul, sigur o sa te adore asa cu parul gras si ravasit)
• Spala-te pe maini, pune-ti halatul si papucii de unica folosinta si boneta pe cap. Nu sunt reguli chinuitoare. Sunt ca sa-ti protejeze puiul. Am mentionat ca e ce ai tu mai scump pe lume?
• Lasa-ti imaginile cu bebelusi roz si pufosi la usa. Nu sunt decat amarate de reclame.
• Cauta-ti puiul, sau mai bine roaga pe cineva sa ti-l arate. Uita-te  bine la minunea ta!
• Nu te speria de firele pe care le are in loc de hainute. In mare parte sunt senzori care sa semnaleze daca ceva e in neregula. Sunt doua asistente pe tura si probabil peste 5 copii. Nu pot fi cu ochii, pe toti, mereu. E spre binele lui.
• Sunt si perfuzii? Il hranesc. E mic, tocmai a facut calatoria vietii lui din burtica ta pana in sala asta mare si e epuizat. N-are putere dar tot trebuie sa se hraneasca.
• E slab si are pielea translucida? I se vad vasele de sange? Nimic anormal pentru un mic pitic. Fatul depune cea mai mare parte din grasime in ultimele doua luni de sarcina. Iar fix pe astea doua el nu le-a mai vrut “in” ci “out”. Grasimea o va depune aici, langa tine. O sa ai privilegiul sa vezi lucruri pe care alte mamici nu le vad.
• E la incubator? Ai citit mai sus? Vorbeam de grasime. Pe care el nu o are inca. Deci nu-si poate regla foarte bine temperatura corpului. Caldura din exterior o sa-l ajute. Inchipuie-ti ca are o paturica magica pe el.
• Nu poate suge inca? E posibil. Repet: e mic si nu are putere inca. Deocamdata foloseste pompele speciale, vei avea timp suficient apoi sa-l tii la pieptul tau. O viata!
• Gavaj: tubuletul fin pe care il introduce prin gurita pana in stomac. Pare inspaimantator, dar pentru el e o modalitate de a se hrani. Cand va capata putere va papa singur lapte de la tine. Sau din biberon.
• Apropo de asta. Se poate intampla sa pierzi laptele. Sigur nu-ti doresti asta, dar nu e sfarsitul lumii. Toate firmele de lapte praf mari au lapte care incepe cu PRE. Exact, e lapte special pentru mici-pitici.
• Scutece de unica folosinta gasesti, hainute, mai greu dar si alea se pot gasi, iar daca nu si nu, sigur ai papusi de cand erai mica. Dezbraca-le!
• Incearca sa-l duci si pe tata sa-si vada puiul. La ore potrivite o sa-i fie permis accesul. Gandeste-te cat de mult isi doreste sa-si vada copilul. Si vor fi primele voastre clipe impreuna. De neuitat!
• Roaga pe o asistenta sa te mute intr-un salon cu mame care au nascut prematur. O sa-ti fie greu sa vezi cum celorlalte mamici le aduc puii la alaptat. Asa vei putea impartasi experienta ta cu mame care te inteleg perfect.
• RABDARE, RABDARE, RABDARE! o sa cam stai prin spital, dar vai ce companie minunata ai. Se spune ca mici-piticii trebuie sa ajunga si ei la 40 de saptamani de gestatie, ca apoi sa isi ia avantul mai ceva ca Speedy Gonzales.
• E un copil minunat. Si un luptator. O sa vezi ce forta are. Si o sa creasca ca Fat-Frumos.

Va urma…

(Tot ce am scris sunt ganduri din experienta personala. Nu au valoare de criterii obiective. Tot ce am scris m-ar fi ajutat pe mine sa citesc atunci)

Si a fost noapte si a fost zi: ziua a treia.

Am citit multe despre depresie. De multe ori am subestimat-o. Si ea, draga de ea a napustit peste mine. Fara sa vreau am fost acolo cand l-au gavat pentru prima data pe Rares. Nestiutoarea de mine nu stia ca gavajul e o procedura de hranire des intalnita in cazul prematurilor. M-am speriat ingrozitor, nimeni nu-mi spunea nimic.

In aceeasi zi schimbasem colega de rezerva. Venise o proaspata mamica. M-am intors speriata si ingrijorata de la terapie intensiva, deschid usa si o vad cu micuta in brate. O fetita adorabila, ca toti bebelusii de altfel. Am simtit fizic ca ma prabusesc. Abia ma tineau picioarele. Vedeam un hau mare si la fiecare minut aveam senzatia accentuata de cadere.

A trebuit sa cobor jos de tot, sa ating durerea cu degetele, sa o simt ca-mi vorbeste, ca apoi sa uit de ea si sa ma pot duce increzatoare la intalnirile cu printul meu. La fiecare trei ore.

Am mai stat doua saptamani si jumatate in spital, am mai avut frici, lacrimi, frustrare, dar gaseam capacitatea de a-l asculta pe tati de Rares care venea zilnic cu mancare la spital, ma mangaia cu vorba si cu mana, ne astepta acasa.

Asa se sfarseste povestea despre sarcina. Nu o scrisesem pana acum. Nicaieri. Nici nu am putut.

Vreau sa fie aici cand o sa am nevoie sa-mi amintesc ce norocosi am fost si suntem.

Si a fost noapte si a fost zi: viata noastra in trei (deocamdata).

“Doamna eu va iau sub observatie, dar sa stiti ca nu cred ca apucati sfarsitul lunii iulie”. Asta era la sfarsitul lui iunie, 31 de saptamani de sarcina, nou descoperita cu trombofilie, cu doctor nou, spital nou, cu bebe avand retard de crestere. Of. Of.

14 iulie 2008, 33 saptamani de sarcina:

M-am trezit pe la 5, intrebandu-ma daca am visat ca ma cam duruse putin burta. Si stateam in pat, cu burta sus, cu spatele amortit si ma intrebam. Sa ma duc pana la spital pentru un control? Si daca totusi a  fost un vis? Hmmm… La dus am hotarat ca pe la 7 sa fiu la Municipal. Sa ma vada doctorul si ma intorc acasa inainte ca the significant other sa plece la munca. M-am imbracat tiptil ca sa nu-l trezesc, iar la usa, cu cheia in mana m-am gandit sa-l trezesc sa-i spun ca plec, ca sa nu se sperie cand s-o trezi fara bortoasa in casa. Insista sa ma duca la spital. Eu insist ca ma duc cu taxiul si viu repede. El insista mai mult ca mine si vrea sa-mi iau si geanta de spital: ” De ce sa o car dupa mine daca ma intorc repede?”. Plecam cu geanta spre spital. In fata spitalului o durere scurta. Trece.

Spital, etaj 4, cabinetul din dreapta. Doctor, control: “Doamna eu zic sa ramaneti la spital”. “Raman domnul doctor, daca e nevoie sa fac tratament ceva, orice, chiar daca nu se gaseste, sotul se….”. “Nu doamna, ca sa nasteti!”.

In 10 minute sunt in pijamale portocalii cu albinute pe ele, intr-un salon cu 7-8 viitoare sau aspirante mamici. Il trimit pe significant other la servici ” Nu are rost sa stai aici, poate nici nu nasc, daca nasc te chem eu”. Cum pleaca incep sa roiasca asistentele in jurul meu. I feel like a big star. Bine, big eram, dar star mai putin. Toata lumea intreaba de mine, analize la urgente, doctorul vine si ma consulta din 10 in 10 minute. “Aveti contractii?”. “Nu stiu cum sunt alea, dar nu ma doare nimic”. Doctorul face hmmmm. Vin analizele, se pune o perfuzie, se cheama anestezistul. Ma muta intr-o camera de monitorizare. Lumea se vaita pe acolo, eu nimic. Eu butonam telefonul sa-mi anunt significant-ul ca vine bebe azi, de ziua Frantei. Din camera de monitorizare unde am stat 5 minute, ma iau 3 asistente pe sus si incep sa alerge cu mine  pe hol ca doctorul are manusile puse iar eu sunt inca in pijamalele mele. Adevarul e ca mai mult ma imping pentru ca mersul de rata nu are si varianta de alergat. Anestezie. O masca pe fata, and here we go. “Veniti sa vedeti un caz; Ma mir ca a ramas insarcinata; Ma mir ca a dus sarcina pana acum; Uite ce tensionat e; Placenta arata bine; Ce v-au zis doamna ca e?” “Baietel”. “Taie acolo; Gata; Intr-un minut il scoatem; Scoate-l”.

Urechile auzeau tot iar mintea derula o rugaciune si o dorinta: sa tipe!

Tipa. Puternic. Inca o data. Il vad. E cam rosu. Pare frumos.  Savarsitu-s-a!

Ajung in rezerva, abia putand vorbi de lacrimile care curgeau necontenit. Mama, signifiantul, fratele.

“Pe Rares l-au dus putin la terapie intensiva ca sa-l ajute sa respire, dar nu-l tin mult acolo.”

Si a fost noapte si a fost zi.

Citeam ieri despre diferentele de conditii din maternitatile de stat si cele private. Cand eram insarcinata am cochetat o perioada cu ideea de a naste la o maternitate privata. Pentru ca doctorita care imi urmarea sarcina la acea vreme avea contract cu Euroclinic… iata si maternitatea aleasa. Scump doamna scump. Avantajele erau multiple, legate in special de confortul personal mai ales pentru proaspata mamica. Cel mai mult ma atragea ideea ca nu eram nevoita sa dau spaga asistentelor pentru fiecare lucru marunt. Urasc sa dau spaga. La vremea aceea nici nu stiam sa fac lucrul asta, acum “traind” trei saptamani in spitalul Universitar, am invatat si nu-mi mai transpira palmele. Revenind la costuri, la Euroclinic, cezariana era aproximativ 2000 de euro. Rezerva mare, curata, toaleta proprie, televizor, probabil si clatite la orice ora. Calculand costurile estimative ale momentului, factura iesea destul de mare avand in vedere ca unui copil nu-i trebuie numai 3-5 zile de spitalizare ci si carucior, patut, cei care au copii stiu toate aceste amanunte care desi mici, se aduna intr-un ritm fantastic. Chiar si asa tot mi-ar fi placut sa nasc “civilizat”.

Situatia a facut sa fiu nevoita sa nasc “necivilizat”. La spitalul Universitar. Privind in urma, a fost probabil cel mai bun loc unde puteam sa nasc. Au una dintre cele mai bune sectii de terapie intensiva, unde prematurii beneficiaza aparatura si personal specializat.

In prima saptamana am stat intr-o rezerva de doua paturi. Nu mi-a placut deloc. In primul rand eu aveam copilul la terapie intensiva iar celelalte mamici care se tot schimbau aveau bebelusii langa ele, lucru care m-a afectat foarte mult. In al doilea rand daca cealalta mamica  dormea sau era plecata, eram singura, eu si cu bau-bau, desi recunosc, nu prea mi-e frica de el.

In a doua saptamana am fost mutata intr-un salon cu alte trei mamici, care toate mi-au ramas dragi. Mi-a prins foarte bine. Bine a coincis si cu faptul ca Rares incepuse sa se simta mai bine si poate si desenele de pe pereti au ajutat . Aici am mai stat doua saptamani. Cunoscuta spaga, data asistentelor s-a intamplat pe tot parcursul sederii in spital. Zilnic. Pe ture. Nu comentez aici faptul ca uneori nici asta nu ajuta foarte mult, atunci cand aveai nevoie de ajutor.

Discutia este probabil de dimensiuni ce tin de atemporalitate. Ce-i lipseste sistemului nostru, cum e la altii… sunt intrebari care, deocamdata, nu fac altceva decat sa rascoleasca frustrari, dorinte si sperante. Pana sa fie si la noi ca la ei, femeile nasc in Romania. Inca. E clar ca in spitalele de stat sunt neajunsuri din punctul de vedere al confortului. Dar in mod normal nu stai cu lunile acolo. Sunt cateva zile in care personal consider ca cel mai important e copilul, noul tau copil si nu luxul.

In aceeasi situatie as alege acelasi spital. In situatii diferite nasc subacvatic intr-o clinica privata din strainatate. Asta ca sa iasa la iveala o frustrare de-a mea.