Maine ne facem bagajul sa plecam din Marele Gri. Mergem la alde bu.  Am facut in gand lista cu ce o sa caram dupa noi. Multe. Foarte multe. Probabil exagerat de multe: carucior, centrul de activitati, sterilizator, blander, castronelele lui Rares, lingurita aceluiasi Rares, jucaria de baita, jucariile de carucior, multe haine. Se adauga haine pentru mami si tati, cadourile cumparate pentru cei de acasa. E foarte posibil ca eu si Rares sa avem loc undeva pe capota. Cu toate riscurile nu pot renunta la  nimic, dupa principiul: “DACA”.

De multi ani mergem de sarbatori la actualii bu. Fie ca a fost zapada sau nu, parca e mai mult Craciun acolo.

Acolo vine corul de colindatori in seara de Ajun si noi ne asezam pe scara, unii in bratele altora si-i ascultam gales. Facem apoi bradul care nu stie de trend sau de design. Fiecare agata globul asa cum i se pare mai artistic. Iese ceva ce seamana mai mult cu sorcova, dar e bradul tuturor.

Acolo ne intalnim cu Mosu’ (unchiul deghizat). Vine in fiecare an, intra pe usa din fata, cara tot sacul ala plin, ne ia pe genunchi si ne chinuie cu poeziile pe care vrea sa le auda, bea de fiecare data un pahar de vin si apoi pleaca latrat de toti cainii de pe strada. Merge la casa vecinilor, au si ei un copil care vrea sa-l vada pe Mosu’.

Ne ducem langa semineu si ne luam cadourile la puricat: probam, intrebam cine si de unde, rupem ambalaje. Apoi ca tot romanul asteptam ziua de Craciun ca sa ne umplem burtile de sarmale, ciorbe si carnati. Si neaparat cozonac.

Vreau sa-l duc pe Rares la acest Craciun. Vreau sa stie cum e sa faci parte dintr-o familie de 13 persoane deocamdata. Cum e sa iti dai coate sa incapi la masa, cum se gateste in oale mari, cum se zice rugaciunea la inceputul mesei in ziua sfanta, cum se face apoi harmalaie pentru ca fiecare are ceva de spus, de ras, de cerut.

Acolo miroase a frig, a vant, a bucurie, a sarbatoare.