De ce acum, la 15 luni de la nastere? Pentru ca acum am linistea sa pot vorbi despre asta. Linistea unui copil sanatos. Linistea unui suflet impacat de mama.
Daca sunt impacata de ce sa mai rascolesc trecuturi embrionare? Pentru ca cineva, poate doar una … aspiranta, viitoare, doritoare mamica, sa gaseasca cu folos.
Dupa testul barza, palpitatii, emotii, inca un test barza, am inotat prin cele mai mari zapezi, fix pe 3 ianuarie si m-am dus la camera de garda la o ecografie. Prima de sarcina. Am vrut sa ma asigur ca totul este unde ar trebui sa fie. Si era, “fara semne de decolare”. Pe 14, prima zi de lucru a doctoritei mele, eram la usa cabinetului si sustineam ca sunt gravida si speriata. Ea, o tipa calma, draguta, care stia sa-mi vorbeasca intr-un fel in care ma facea sa ma apropii de zen. Si zen-ul imi facea bine, avand in vedere ca frica cea mai era “sa nu duc sarcina la termen”. O malformatie a uterului ii facuse pe multi doctori sa ma avertizeze: stai linistita, mai la pat, mai la podea, pe la 7 luni, e posibil sa nasti. Ea ma linistea ca totul o sa fie bine, ca o sa nasc natural si foarte la termen. DPN: sfarsitul lui august. Mi-a pus in brate o lista cu un teanc de analize si mergi doamna la intepat! Intepat, asteptat, luat rezultatele, venit la usa cabinetului. Toate rezultatele erau bune, cu exceptia unor timpi de coagulare iesiti din interval. “Ce-i cu coagularea asta?” “Ei, o greseala de la laborator, stai linistita”. Si am stat. Am mers din doua in doua saptamani la controale de rutina. Eu as fi mers in fiecare zi, ba mi-as fi luat si un ecograf acasa, ca sa pot vedea la 2 ore minunea. Dar citisem cat de important e sa ai incredere in medicul tau si eu imi propusesem sa am. Cu toata increderea si gandirea pozitiva, fiecare seara se termina cu multumirea ca am mai bifat o zi, eu si samburelul din burta.
Trimestrul doi, ecografia 3D. Am mers la un celebru ecografist bucurestean. Totul bine, bebe frumos si sanatos, dar “doamna, pe la 6 luni va retrageti la pat.” Si gata cu analizele recomandate de medicul meu. Nu analize de sange de trimestrul 2, nici de 3, nu o ecografie completa pentru cel din urma trimestru.
Am mers pe jos. Mult si incet. Ma pregateam pentru o nastere naturala si imi propusesem sa fiu in forma. Visam la clinici particulare, unde pe bani frumosi urma sa fiu in puf. Eu si copilul meu. Dar incepusem sa-mi fac si bagajul de spital. Eram aproape convinsa ca o sa nasc mai devreme. Mi-am facut cont pe forumul desprecopii.com. M-am inscris la burtici de august. N-am fost niciodata o burtica de august.
In luna a sasea pleaca doctorita o luna la congrese internationale. Pe plan national ma lasa in grija unei colege.
La doua zile internationalul revine ca leit motiv si pleaca sotul spre aeroporturi straine. Seara detectez o mica durere pe care o raportez a doua zi noului meu medic. Stau 24 de ore cu diazepam in vene si gata. Raman o saptamana in spital si nu fac altceva decat sa-mi iau vitaminele mele de acasa.
Piticii de pe creier imi poruncesc sa merg la celalalt faimos ecografist, pentru o ecografie 3D. Si soc: fat cu retard de crestere si gravida suspectata de trombofilie (adica presupusa greseala de laborator din prima luna de sarcina). Cica sa ma caut la Fundeni.
Seara ne-au apucat gandurile cele negre. Ne-am urcat in masina si ne-am oprit la camera de garda de la Municipal. Vrem sa vorbim cu doctorul de garda. Nu se poate. Ne poate consulta altcineva. Pana sa dezmeticim un raspuns vine o doamna la fel de gravida, care parea mai in dureri si mai speriata, asa ca o las sa intre inainte. Se aglomerase, asa ca medicul de garda preia cazul urmator: eu. Un barbat (uf, cat imi dorisem o doctorita) cu expresia dura, care ma ia la maraton de intrebari: de ce schimbi medicul in luna a sasea, de ce nu ai facut teste, de ce ai stat pana acum (cum le da mereu prin cap intrebarea asta chinuitoare?). Nu stiu ce i-am raspuns sau ce din mine l-a facut sa accepte “acest caz grav”. “Ce mi se poate intampla rau?”. “Sa mori si mata si fatul pe masa de operatii.” Si zenul zbrrrrr pe-o dugheana.
Ne-am dus la Fundeni, sectia hematologie, si acolo am intalnit o minune de femeie. In afara de intrebarea cu statul pana in momentul respectiv, mi-a explicat calm ca retard 22% nu e chiar asa de grav, se poate recupera, trebuie doar sa avem timp, mi-a explicat cum sa-mi fac injectiile cu clexan in fiecare seara, sa nu-mi fie frica. Si mi-a pus in brate un album foto. Un album aducator de zen fugit pe dugheana, pentru ca era plin cu fotografii de bebelusi frumosi ai caror mame aveau trombofilie. Cu toate astea au fost si sunt bine.
Asa am inceput sa facem pe asistenta in fiecare seara pe la 9. Si imi doream sa-mi fac cat mai multe injectii. Pentru ca insemnau cat mai multe zile sfarsite bine. Asta pana pe 14. Iulie. 33 de saptamani de sarcina. Atunci am nascut cel mai frumos copil din lume.
Prima mea doctorita? Nu am mai vazut-o de pe vremea cand faceam programari la maternitati particulare. Am fost furioasa? Oh da! M-am intrebat de ce nu a fost mai atenta, de ce ma linistea atunci cand eu o intrebam poate obsesiv: “o sa duc sarcina la termen?” Nu o consider incompetenta. Cred doar ca a gresit in cazul meu. Numai ca pentru mine cazul insemna viata mea si a copilului meu si de aici viata familiei mele. Apoi a venit un moment in care am vrut sa ma duc sa-l vada pe Rares. Apoi m-am linistit. Ii doresc numai sa nu mai greseasca.
Ce-am invatat? Increderea se castiga, nu se citeste in carti de gandire pozitiva.
Asa a fost sarcina mea: minunata. Pentru ca minuni au fost intalnirile cu anumiti oameni.