4 mai 2009. A patra vizita la neurolog. Nu am mai avut emotii asa mari pentru ca achizitiile lui Rares sunt evidente. Ca de fiecare data cand mergem la neurolog, Rares trebuie schimbat ori acasa inainte de plecare (de cel putin 3 ori), ori pe drum, ori in cabinet, ori in masina in fata clinicii, cum a fost cazul de data asta. Iar schimbatul include chiar alergarea dupa fundul murdar al copilului… prin masina. Inchipuiti-va un copil pe bancheta din spate, pe burta, cu jumatate de corp atarnand in jos pentru ca se intindea dupa ghete, iar eu incercand sa scot la iveala iar un fundulet roz. Cand am ajuns in clinica toata lumea de la etajul 3 stia ca suntem noi acolo. Tipa, radea, se enerva…
Inauntru a fost cam ca la circ. Intotdeauna dezbracatul si imbracatul e proba de rezistenta fizica si psihica pentru mine. Si nici de data asta nu a fost altfel. Am facut praf orice inseamna hartie, panza si alte lucruri intinse. Apoi a luat-o in patru labe pe canapele si s-a ridicat in picioare de pereti. Cu greu a stat linistit pentru proba cu ciocanelul.
Apoi: puteti sa-l imbracati doamna. Si pune-te doamna si ia-te la lupta cu miezul care ravnea insistent la ciocanelul doctoritei. Pana nu l-a avut in mana nu am putut pune nici un articol vestimentar pe el. Pantalonii i-am pus pe canapea, ghetele pe un scaun, tricoul langa o lada de jucarii.
In timpul asta ma gadila pe la ureche: e foarte bine, a facut progrese uimitoare, in afara de contracturile de la glezna nu mai are nici o problema, e ULTRA BINE. Cand auzi astea despre copilul tau, din partea mea poti manca si pamant. Nu mai conteaza. La nivelul asta, singura “problema” care poate aparea e sa fie un copil hiperkinetic. (dupa umila mea parere de mama anchilozata este deja)
Ne revedem in toamna doamna doctor!
