Punctul de plecare a fost la trei luni, cand la primul control neurologic diagnosticul pentru Rares a fost de sindrom hipoton. De la neurolog am mers la medicul de recuperare fizica Dr. Ligia Robanescu. L-a intors, l-a sucit pe toate partile si ne-a recomandat un kinetoterapeut. De bobath. Si asa am cunoscut-o pe d-na Mara. “De 20 de ani lucrez numai cu copii” mi-a zis prima oara cand a intrat in sufrageria noastra. “Trebuie sa aveti rabdare multa, multa. Nu va pot promite nimic, nu va pot da termene, depinde de cum reactioneaza el. O sa muncim mult”. Si a inceput sa lucreze cu Rares de 3 ori pe saptamana, la inceput 20-30 minute. Eu il tineam de manuta, ma jucam cu el incercand sa-i distrag atentia, iar d-na Mara maruntea printre buze “unu, doi, trei… opt”. In zilele in care nu avea terapie faceam cu el execitiile mai usoare, care nu implicau maiestrie de terapeut. Si cele care nu-l faceau sa planga. Am trisat, recunosc, dar nu am avut puterea sa-i cauzez eu dureri fizice. Timp de trei luni nu am avut nici un rezultat.
A venit Mos Craciun, Rares avea 6 luni si nu-si tinea bine capul. Atunci am inceput si hidroterapia. 5 zile din 7 Rares muncea, ca un om mare. Faceam fel si fel de joglerii cu mesele si orele de somn, astfel incat sa fie odihnit la terapie, nici abia mancat dar nici infometat. Si de la 7 luni s-a produs boom-ul. In doua luni a recuperat tot: sustinerea capului, intoarceri de pe spate pe burta, stat in fundulet. In martie mergea in patru labe si in curand s-a ridicat in picioare. La 11 luni pasea sustinut. Atunci am intrerupt kinetoterapia. Se plictisea, plangea si nu o mai placea pe d-na Mara. De ceva vreme eu nu mai asistam la sedintele de terapie, ascultam de dupa usi, astfel incat sa nu ma vada ca stau si nu fac nimic atunci cand el striga dupa mine. Toata energia negativa a tranferat-o asupra terapeutului. Stiam de la inceput ca asa va fi, a fost un act deliberat, dar am preferat asa decat sa o preiau eu.
Pe 18 august, la 1 an si 2 luni a facut primii pasi singur. Si de atunci nici nu a mai cerut sprijinul nostru decat atunci cand era obosit sau intalnea vreun obstacol. De atunci l-am pus in carucior de 2 ori. In rest a mers singur sau in sling. Si merge foarte bine, cade rar, urca scarile cu pasi alternativi atunci cand este sustinut si se pregateste pentru alergat. Poarta ghete ortopedice, care i-au ameliorat si diagnosticul de “picior plat valg”. Le va purta in continuare, pentru ca ii sustin foarte bine glezna, au talpa moale si aderenta, iar culorile si modelele…. sunt o nebunie.
Noi am incheiat oficial relatia cu kinetoterapia. Nu stim care a fost mai buna, sau cum ar fi fost daca nu faceam deloc. Tot ce conteaza acum e ca aud tropaind prin casa picioruse mici. A fost un drum de tara, cu multe gropi si bolovani, dar cu multe privelisti minunate. Am fost deznadajduita, apoi increzatoare, confuza, multumita. Am fost mustrata uneori ca il chinui degeaba, sa-l las asa, ca sunt multi copii nascuti la 7 luni care acum sunt oameni cat casa. La mine argumentul asta nu a mers si nu va merge niciodata. Rares nu a avut probleme de motricitate din cauza prematuritatii ci din cauza hipoxiei de la nastere, din cauza fototerapiei din spital. Si mi-a fost de ajuns sa mi se spuna ca daca muncim, se poate recupera. Am fost dispusi sa incercam orice, numai sa-i oferim sansa sa alerge in iarba, sa invete dansuri populare pentru serbare, sa-l fugareasca un caine, sa impinga un carucior roz.
Sa nu intrebati un parinte al carui copil e posibil sa aiba probleme motrice, intelectuale, sau de orice fel ce e in sufletul lui. Sa nu intrebati mamele ale caror copii fac terapie de recuperare de tip Vojta ce simt cand isi aud copilul cum urla de durere. Sau cand acasa ii vad vanataile produse de manevrele terapeutului. Dar daca ai speranta ca asa o sa poata sa impinga un copil la tobogan, ca sa urce el inainte si sa alunece cu zambetul larg si ochii veseli, faci orice. In maternitate am reintalnit o colega de scoala, care nascuse un baietel cu multiple handicapuri, ce nu puteau fi recuperate, cel mult medicii puteau sa-i amelioreze durerile cumplite. Si ea mi-a spus “ca ne intalnim noi la anul in parc cu copii, sa alerge si sa se joace. Al meu o sa stea pe patura, dar macar va fi si cu alti copii.” M-a durut pe mine, nu vreau sa-mi amintec ce se vedea in ochii ei.
Si-am incalecat pe-o sa… si v-am povestit un happy ending!