Nu cumpar. Dar nici nu pot sa nu-mi dau cu parerea.

La naiba, tampeste!

Incep cu finalul pentru ca fix asa citesc revistele pentru femei. De la sfarsit. Singurul lucru palpitant mi se pare surpriza pe care ti-o rezerva pagina de dinainte. Daca sunt reclame, articole sau poze. Ai o sansa din doua sa fie reclame. Iar cand sansa e una cu litere, articolele sunt de multe ori umilitoare: cum sa-l cuceresti, cum sa fie al tau, cum sa slabesti o tona in 2 minute, sau cum sa faci exercitii pentru fese stand pe scaunul de la birou… De ce sa-l cuceresc si sa nu ma las cucerita? De ce sa-l fac al meu si sa nu-si rupa el gatul ca sa fie? De ce trebuie sa slabesc o tona? Ca sa incap in rochia de la pagina x, rochie care ar sta pe mine doar daca as fi baut apa plata cu lamaie de la nastere pana in ziua de azi? Si vreau sa o vad pe tipa/femeia/fatuca/gingasa care in timpul unei sedinte sau in timpul orei numara 3 serii de cate 10 contractii. Si mai faci un test, doua, ca sa afli daca esti salbatica, romantica sau tuta si ajungi la cuprins. Si uite si coperta din fata si gata-i revista. Ce ai castigat? Antrenament la degete, acuitate vizuala si parerea de rau ca in loc de 2-3 merdenele ti-ai luat o glossy.

Revistele de acest gen au acelasi efect ca si papusile Barbie: uniformizarea. Contureaza standarde greu de atins pentu multe dintre noi/ele. Daca intri in tipar, esti fericita si mai cumperi si urmatorul numar. Daca nu, cumperi totusi o merdenea si astepti solutia salvatoare (10 pasi ca sa-l gasesti pe Ken…) in acelasi numar viitor.

Poti vota acest post in doua minute. Sau nu.

De la aia care traiau in Lidia mi se trage. Prima pe dreapta in Asia Mica. Daca nu erau ei, probabil plateam si acum in galeti de grau, frunze de dafin, iar eu aveam acum un credit de 40.ooo de vaci. Ori duceam vacile cate una, ori le strangeam intr-un staul si le returnam anticipat. Comisionul de rambursare anticipata … vreo cativa litri de lapte presupun. Deci oricum nu as fi scapat. Si in plus, clar nu mai miroseau hainele mele a lavanda.

Asa cum sunt ei acum, mai rupti sau mai stralucitori, imi sunt prieteni si uneori dusmani. Uneori imi dau batai de cap si ma chinuie, alteori nu-i bag in seama pana la  aparitia cuvintelor “credit insuficient”. Atunci ma apuc iar de calcule, ma ia si constiinta, ca pe unde i-am dat si ce prostii m-au incantat. Prefer sa-i stiu pe o bucatica de plastic, decat in portofel. Sa stiu ca-i am dar sa nu-i vad.

Si mai sunt momente cand in clipa despartirii le multumesc ca au fost ai mei. Atunci cand se intampla asta inseamna ca mi-am cumparat timp si sanatate. E momentul iertarii, cand uitam cu totii injuriile reciproce (m-or injura si ei pe mine), mototolirile accidentale sau blestemarea originilor (tot la cei din Lidia ma intorc).

Ca orice femeie am relatii complicate. Chiar si cu ei. Si ii blestem si apoi ii vreau inapoi. Si-i am si ma fandosesc ca nu-mi trebuie.

Si bineinteles ca m-am vandut. De multe ori. Pentru o clipa de iubire. Si am ramas vanduta pentru totdeauna. Pentru un zambet de bebelus. Pe vesnicie.

Nu sunt o tesatura prafuita pe care scrie: “mostra nu e de vanzare”. Sunt de vanzare. Sunt cumparata.

Acest post se vinde. Daca va place cumparati-l printr-un vot.