Am zis ca lasă să treacă sărbătorile și după mă mai gândesc la asta. După sărbători am așteptat Sfântul Ion. După am zis ca e prea ceață afară. Azi recunosc: așa cum cizmarul nu are cizme, tot așa eu nu pot să controlez decent o situație. Situația că trebuie să-i caut grădiniță lui Rareș.

Din mai multe motive, printre care și recomandarea neurologului de a fi integrat cât mai repede în colectivitate, până în martie ne trebuie o grădiniță.

Problema e că eu simt asta ca pe o mare ruptură. Și-mi trezește angoase născute pe vremea când l-au luat de lângă mine pentru a-l duce la terapie intensivă. Adică mă ia cu plâns, cu suflet sfâșiat, gol în stomac… Toate astea pentru că mi se pare dintr-o dată prea mic, apoi mi se pare cumplit să fie îngrijit de cineva străin, să-i șteargă altcineva dumicații căzuți din gură, să-l liniștească altcineva atunci când trebuie să adoarmă, să vadă chipul altcuiva atunci când se trezește, să-i ceară altcuiva apă, altcineva să-i spună să ducă jucăria la loc, altcineva să se bucure de răsetele lui, de chiote, de mutrișoare, de ghidușii, de tot ceea ce face peste zi. Iar eu să-l fac al meu iar abia spre seară. Altcineva-ul ăsta mă doare foarte tare.

Știu că o să-i placă între copii, știu că o să se adapteze ușor, că o să învețe multe, poate chiar o să mănânce mai bine, poate renunțăm la pampers, poate o să a adoarmă mai bine ziua… toate lucrurile astea minunate pe care trăitul printre mai mulți le poate face.

Dar sufletul meu îmi spune că perioada asta de acum nu se va mai întoarce decât în vacanțe, că asta înseamnă că el crește iar mie mi-e greu să-i dau drumul.

Acum, dacă aveți povești frumoase, sau trucuri, sau sfaturi băbești, dacă știți că la durerea de suflet face bine căldură locală cu cartof și zamă de varză, dacă ați auzit de vrăji sau descântece pentru suflet chinuit de mamă, înșitați-le vă rog aici. O să-mi facă bine la plânsul cu vorbe.