Si a fost noapte si a fost zi: ziua a treia.

Am citit multe despre depresie. De multe ori am subestimat-o. Si ea, draga de ea a napustit peste mine. Fara sa vreau am fost acolo cand l-au gavat pentru prima data pe Rares. Nestiutoarea de mine nu stia ca gavajul e o procedura de hranire des intalnita in cazul prematurilor. M-am speriat ingrozitor, nimeni nu-mi spunea nimic.

In aceeasi zi schimbasem colega de rezerva. Venise o proaspata mamica. M-am intors speriata si ingrijorata de la terapie intensiva, deschid usa si o vad cu micuta in brate. O fetita adorabila, ca toti bebelusii de altfel. Am simtit fizic ca ma prabusesc. Abia ma tineau picioarele. Vedeam un hau mare si la fiecare minut aveam senzatia accentuata de cadere.

A trebuit sa cobor jos de tot, sa ating durerea cu degetele, sa o simt ca-mi vorbeste, ca apoi sa uit de ea si sa ma pot duce increzatoare la intalnirile cu printul meu. La fiecare trei ore.

Am mai stat doua saptamani si jumatate in spital, am mai avut frici, lacrimi, frustrare, dar gaseam capacitatea de a-l asculta pe tati de Rares care venea zilnic cu mancare la spital, ma mangaia cu vorba si cu mana, ne astepta acasa.

Asa se sfarseste povestea despre sarcina. Nu o scrisesem pana acum. Nicaieri. Nici nu am putut.

Vreau sa fie aici cand o sa am nevoie sa-mi amintesc ce norocosi am fost si suntem.

Si a fost noapte si a fost zi: viata noastra in trei (deocamdata).