De la aia care traiau in Lidia mi se trage. Prima pe dreapta in Asia Mica. Daca nu erau ei, probabil plateam si acum in galeti de grau, frunze de dafin, iar eu aveam acum un credit de 40.ooo de vaci. Ori duceam vacile cate una, ori le strangeam intr-un staul si le returnam anticipat. Comisionul de rambursare anticipata … vreo cativa litri de lapte presupun. Deci oricum nu as fi scapat. Si in plus, clar nu mai miroseau hainele mele a lavanda.

Asa cum sunt ei acum, mai rupti sau mai stralucitori, imi sunt prieteni si uneori dusmani. Uneori imi dau batai de cap si ma chinuie, alteori nu-i bag in seama pana la  aparitia cuvintelor “credit insuficient”. Atunci ma apuc iar de calcule, ma ia si constiinta, ca pe unde i-am dat si ce prostii m-au incantat. Prefer sa-i stiu pe o bucatica de plastic, decat in portofel. Sa stiu ca-i am dar sa nu-i vad.

Si mai sunt momente cand in clipa despartirii le multumesc ca au fost ai mei. Atunci cand se intampla asta inseamna ca mi-am cumparat timp si sanatate. E momentul iertarii, cand uitam cu totii injuriile reciproce (m-or injura si ei pe mine), mototolirile accidentale sau blestemarea originilor (tot la cei din Lidia ma intorc).

Ca orice femeie am relatii complicate. Chiar si cu ei. Si ii blestem si apoi ii vreau inapoi. Si-i am si ma fandosesc ca nu-mi trebuie.

Si bineinteles ca m-am vandut. De multe ori. Pentru o clipa de iubire. Si am ramas vanduta pentru totdeauna. Pentru un zambet de bebelus. Pe vesnicie.

Nu sunt o tesatura prafuita pe care scrie: “mostra nu e de vanzare”. Sunt de vanzare. Sunt cumparata.

Acest post se vinde. Daca va place cumparati-l printr-un vot.