Stim, stim. Am tras un mic chiul. Am fugit din curtea blogului si am hoinarit. Cel/cea care nu a facut asta niciodata sa arunce cu piatra, bolovanul, tastatura.

Pentru inceput ne-am intretinut cu cei doi bu materni. Bu si bu ne-au facut rafturi noi in camara, paine de casa si ne-au ascuns tacamurile din bucatarie. O rugam insistent pe bu sa ne spuna unde a pus spumiera lui mami, pentru ca face crize.

Apoi ne-am intretinut cu uncu (unchiul matern) aterizat din tari putin mai calde decat a noastra.

In continuare a venit Andreea, care ne tinea de mana cand dormeam. Si care ne-a explicat clar ca elefantul primit cadou de la noi nu ii foloseste. Ea nu se mai joaca cu “astfel” de jucarii. Acum are un bebelus care are biberon, olita, pampersi si haine care noua nu ne mai vin.

Asa am ajuns in momentul vorbirii cand mami a terminat faimoasa curatenie de Craciun. In afara de perdelele din bucatarie care fac acatiste sa vina cineva sa le scoata din cada plina de apa si detergent. Dar mami nu se lasa induplecata.

Ne motiveaza si noua cineva absenta?

Si ne-am pus ghetele la usa. Am pus cadourile  in spatele lor. Si m-am uitat. O familie de ghete: ghetele-tati, pantofii-mami, pantofii-bebe. Frumoasa familie de ghete curate, ordonate magareste, cuminti, linistite. Ghetele-tati ii arata pantofilor-bebe cadourile ce par complicate si straine, dar care cu dibacie vor deveni prieteni de joaca. Pantofii-mami simt ca-si pierd pingelele de fericire: in sfarsit familia lor ordonata magareste. Si  ce bine-i la mijloc intre dragoste si iubire. Pantofii-mami considera ca fiecare merita cel putin ce a primit.

Grupul ghetelor si pantofilor din familie ii multumeste lui Mos Nicolae!

A intrat cineva pe blog cautand “reflexe de Mos Niculae”. La o prima gandire am zis ca se refera la reflexele lui Mos Niculae, care presupun ca si le activeaza cel mai devreme pe 15 noiembrie si dureaza pana maxim 6 decembrie. Apoi intra in latenta ca sa si le reactiveze la anul.

La o a doua gandire mi-am dat seama ca majoritatea parintilor, si in special mamicile, sunt dotate cu acest reflex. Reflex ce ne face sa cautam frenetic un dar pentru copilul, sotul, iubitul, mama, fratele… nostru drag. Si dam peste cap magazine, piete, site-uri si ne bucuram din momentul in care l-am platit, numai la gandul si speranta ca-i va place cadoul. Tot reflexul asta m-a facut sa ascund cele doua jucarii cumparate pentru Rares. Si nu oriunde, ci in dulapul de haine pe raftul de sus. Ce mi-am imaginat eu? Ca va cauta un bebelus de 4 luni si jumatate prin toata casa, in cele din urma ajungand la mine in sifonier? Numai ca a fost un gest reflex, mostenit probabil de la mama care se chinuia sa adaposteasca daruruile prin cele mai minunate locuri, doar doar nu le gasim (eu si fratele meu). Si se ridica din pat, in noaptea de Sf. Nicolae, se ducea la ghetute si incepea sa impacheteze cadourile in pungi de ciolofan, care miroseau a vopseaua cu care erau imprimate, iar eu ma prefaceam ca dorm, desi stateam sa ghicesc dupa fosnait daca e un cadou mare sau nu, daca e o cutie, sau chiar si al cui ar fi el.Pe langa asta, ne scria la fiecare cate o scrisoare din partea Mosului.

Abia astept sa-i dau jucariile lui Rares desi stiu ca imi va arata ca-i plac umplandu-le de balute. Si o sa-i scriu si scrisoarea care asteapta de cativa ani sa fie scrisa.

Initial incepea asa: “Nu mai vrea sa fiu Mos Nicolae! Gata! Mi-a ajuns! Ba nu merge site-ul sa comanzi on-line, ba comanzi si nu mai au produsul, ba il au, platesti si apoi nu-l mai au si vine la tine dupa ziua de Mos!” In plina etalare a frustrarilor vine curierul cu cadoul lui Rares! Pfiuu! Macar asta a venit!

Acum il rog pe Mos Nicolae, sa fie baiat finut si sa ma ajute cu putina magie. De asta am nevoie ca toate cadourile comandate si in mare parte platite sa ajunga la mine, ca eu sa le pun vineri seara in ghetutele proaspat curatate (tot de mine). Daca tot l-am ajutat cu alegerea si plata cadourilor, macar atat sa faca si el: sa-mi trimita 1357 gr de magie.

Mosule, hai ca poti!

Am iesit afara sa iau cartofi. In drum spre cartofi am vazut in geam la C.E.C. un steag. Atarna cu sila intr-un colt, era prafuit si rupt pe margini.  Mi-am dat seama ca azi nu e duminica ci e 1 decembrie. Daca azi era 14 februarie sigur stiam de vreo 2 saptamani. Am fi fost invadati de inimioare, floricele, ursuleti iubitori si rosu, mult rosu. Dar asa… a fost parada militara, vreo cateva emisiuni pe la tv, dar pe dupa-amiaza sarbatoarea-i pe sfarsite. De ce nu da Romania asta o petrecere de ziua ei, sa ne imbracam festiv, sa luam tort si sa mergem la ea in vizita? De ce nu se promoveaza ca sa stiu cu o saptamana inainte ca da de baut? De ce am impresia ca e mai sarbatotit 4 iulie licuricean decat 1 decembrie romanesc?

Vorbesc mai tarziu cu Andreea, care are 5 ani.

Ea: Stii ca azi e ziua Romaniei?

Eu: Da. I-ai luat vreun cadou?

Ea: Nu. Dar ce? Ea mi-a luat mie vreun cadou ieri de ziua mea?

As vrea cadou de la Romania un loc in care sa-mi placa sa creasca Rares.

Tu ce vrei cadou de la Romania?