Acusica se termina saptamana alaptarii si eu nu aveam de gand sa scriu nimic. Noi avem o poveste scurta, fara sclipiri de succes, fara final la care lumea sa strige cu lacrimi in ochi: bravo. Mi-am mai exprimat parerea pe ici pe colo, asa ca eram foarte hotarata sa zic pas.

Pana am citit parerea Bogdanei, care mi-a placut si m-a atins. Asa ca here we go:

Mi l-au pus la san la 4 zile dupa ce am nascut. Pana atunci doar muls si hranit cu seringa sau gavaj. Prima data a fost… alta lume. Camera de terapie intensiva se transformase in camera pufoasa de copil, scaunul incomod si rece era fotoliu de alaptat, eram doar noi si atat. Minune, nu alta! Nu a stiut sa suga, a adormit in cateva zeci de secunde, dar eu aveam fericirea in ochi. Povestea s-a repetat in zilele urmatoare. In plus aveam ca actori o doctorita care insista sa alaptez, intr-un mod autoritar, astfel incat am simtit-o ca pe datoria suprema. O cursa in care alergam schiopatand, nu mi se oferea apa sau sfaturi, doar mi se cerea cu insistenta sa ajung la finish. Treaba mea cum. In plus noaptea erau asistente care ma indemnau aproape la fel de frenetic sa-i dau “completare”, ca sa poata sa respecte programul de alaptat impus de maternitate. “Nu e normal sa stea atat la san”. “Masa sa nu dureze mai mult de 15 minute”. Asa am ajuns la o incordare psihica anormala, la rani provocate aproape intentionat, pentru ca doi sani nu erau capabili sa-i dea puiului alimentul minune. Sau cel putin asa credeam eu atunci.

(Poate campania ar trebui sa se indrepte si spre moase si asistente. Ele petrec cel mai mult timp cu proapata mamica. Ele au timp sa mai zaboveasca 5 minute la patul tau, ele iti arata cum sa-ti schimbi sau speli puiul. Ele pot sa te invete in mod repetat cum sa-l pui la san.)

Am venit acasa si nu am stiut/nu am avut puterea/inspiratia… orice sa las in urma cele trei saptamani de sfaturi si sa-mi hranesc bebelusul atunci cand dorea, cerea, plangea… Asa am alaptat doar 2 luni si putin.

Faptul ca nu am alaptat mai mult timp este singurul lucru pe care-l regret, dar nu am ce face acum. Copilul meu a crescut bine si sanatos si cu formula. La urmatorul cu siguranta o sa insist  mai mult.

Apreciez foarte mult campania pro-alaptat, efortul cu siguranta a fost sustinut si actiunea e laudabila. Mie personal blogul Mami alapteaza-ma! mi-a adus informatii in plus, pe care sper sa mai am ocazia sa le folosesc. Da, o sa vreau sa alaptez exclusiv pana la diversificare, da o sa vreau sa alaptez pana cand o sa pot, da o sa alaptez in public (nu foarte public totusi ).

Insa eu nu vad problema asa de radical. Faptul ca nu am alaptat mult timp nu inseamna ca sunt o mama mai putin buna, sau ca relatia cu Rares e mai saraca, sau ca el e mai nefericit, mai bolnav sau o sa fie un copil dezavantajat fata de altii. Nu din cauza asta cel putin. Nici un copil nu se naste si nu creste intr-o lume ideala, in care sa primeasca la parametri de performanta, toate lucrurile de care are nevoie. Nu primeste in toate momentele nici dragoste maxima de la toti cei din jur, nici atentie maxima, nici substante nutritive la acelasi nivel, etc. Nu spun ca nu merita, ci doar ca situatia reala face ca acest lucru sa nu fie posibil. Si de aici ajungem sa fim diferiti.

Biberonul nu ucide. E doar o optiune.