Din principiu, nepăsare, rezervă, oricum s-ar numi, nu mă implic în campanii umanitare. Nu public. Știu să dau de pomană, așa cum zic ai mei, atunci când sufletul meu mi-o cere, știu să fac cadouri cu sufletul deschis, chiar și atunci când nu e onomastică, dau uneori o haină a mea sau a copilului meu, doar pentru că văd un suflet zâmbind. Dar nu le fac, sau nu pot să le fac niciodată la comandă. Mi-e greu să dau bani unui cerșetor atunci când mi-i cere, mi-e și mai greu să donez atunci când citesc despre campanii umanitare. Pur și simplu așa sunt eu!

… Dar azi am citit despre Bibi. AM CITIT. Că de aruncat ochii pe blogul lui, sau pe campania pornită de Bogdana, am făcut-o de multe ori. Azi am CITIT. Și mi-am adus aminte că am fost acolo. Și știu cum e …

… să simți că ai luat parte la o minune și minunea ta să nu fie bine.

… să simți cum cade lumea peste tine. Ba nu! Cerul cu pământ cu tot, cu TOT, peste umerii tăi și să simți fizic cum te îngropi.

… să simți că nu mai ai aer, că ți s-au micșorat plămânii și nu-ți mai ajunge oxigenul decât pentru încă cinci minute, cât să te rogi ca Dumnezeu să aibă grijă de îngerașul tău.

… să simți cum te arde pe piept și vorbești cu Maica Domnului să fie mamă pentru copilul tău, dacă tu nu o să mai poți.

… să vrei să-l botezi, fie și într-un lighean de frământat gogoși, dar să știi că are încă o apărare.

… să atingi durerea cea mai mare pe care o poate simți sufletul unui om, sufletul de mamă.

Și mulțumesc lui Dumnezeu că eu doar am atins-o cu un deget, apoi am avut brațele pline de bucurii. Așa cum le am acum. Așa cum mă rog din suflet să le am toată viața de acum încolo.

Dar părinții lui Bibi duc tot negrul ăsta în suflet în fiecare zi a lor. Și a lui Bibi. Doamne ce ochi albaștrii are!

Nu pot să promit că voi face altceva, dar cel puțin un SMS voi trimite. Mi-am propus ca cel puțin unul în fiecare zi. Cei care nu veți primi urări în SMS-uri de Crăciun de la mine, gândiți-vă frumos la Bibi!

Să fii sănătos!

Anul trecut, cam pe vremea asta, povesteam despre gradinița 2.0 (adică de la vârsta de doi ani). Programul a dat eroare după câteva luni, puține ce-i drept, așa că am dat “end now”.

Anul ăsta,total pe neașteptate, a trebuit sa lansăm programul grădinița 3.0, de pe 1 august. Într-o săptămână a trebuit să-i găsesc lui Rareș o grădiniță. De fapt să ne găsim, pentru că grădinița nu e numai a copilului, e și a părinților care își lasă acolo cea mai mare comoară a lor. Am vizitat cel putin 6-7 grădinițe din noua zonă în care ne-am mutat, sau undeva aproape de serviciul nostru  (adică berceni și militari). Asta după ce l-am tot întrebat pe domnul internet de review-uri de grădinițe, lucru ce l-a cam pus în dificultate. Doar pe forumuri găsești frânturi de opinii, dar nici una despre grădinița pe care am ales-o în final.

Din amintirile mele (au trecut vreo 2-3 luni de atunci, so if you excuse me…. ) am văzut așa:

Little Angels din sectorul 4: a fost clasata in categoria: niciîntr-omiedeani. Curtea cu o mare schelă pentru fațadă (bănuiesc), bebeluși mergând pe jos fix pe urmele de pantofi ale părinților-vizitatori, așa cum au venit ei de pe străzile Bucureștilor, iar de procesul de educație, nici nu se poate vorbi.

Gradinița Happy Little House ( a Adrianei Bahmuțeanu, din ce am citit pe net). Spre surprinderea mea, grădinița stă foarte bine la capitolul educație. Am auzit de programă, de teme săptămânale, coordonarea activităților. În schimb au o curte destul de mică și foarte pavată, sunt cam departe de noi și erau închiși în august.

Sigur am mai văzut vreo două grădinițe, pe care nu mi le aduc aminte acum. Noi am ales Arici Pogonici pentru că: (în ordine absolut aleatoare a unei minți obosite, ce debitează în miez de noapte)

- e cea mai curată grădiniță pe care am vizitat-o EVER!

-are curte cu iarbă și ceva nisip (nisipul este esențial pentru Rareș)

-mi-a plăcut de doamna educatoare (acum are altă educatoare, dar impresia este aceeși)

-mi-a plăcut de doamna directoare

-are supraveghere video (care e cea mai consumatoaredetimp chestie părintească pe care am experimentat-o)

-e relativ aproape de noi

-Rareș îi spune “dița moasă”, ceea ce e cel mai bun argument. În primele zile abia îl convingeam să meargă acasă.

Deocamdată, motivul pentru care Rareș ia siropul de tuse e ca să-l primească la grădinița a doua zi.

Acest post e public, în dorința de a ajuta părinții care sunt în căutare de grădinițe din zona Berceni. Sper să ajute.

Prima data am incercat sa vad daca mai am domeniul (iti multumesc pentru ca inca il mai am ). Apoi am zis ca Rares spune prea multe, si noua ni se intampla suficient de multe, ca sa nu le astern. Asa ca…

Planul este urmatorul: curat ce e de curatat, schimb tema (gasesc si diacriticele) si trec total in privat. Adica stilul: password required.

Abia astept sa-mi incing degetele pe tastatura!

So…. long time no see!
ca sa încep cu finalul ( nu știu cât mă mai tine bateria la telefon)… copilul meu, de fapt al nostru, vorbește. Loud and not so clear! Vocabularul lui creste într-o zi cât fluxul într-o noapte, cu inteligibilul stam noi mai prost. Si da, prost mă simt eu atunci când îmi spune ceva si eu mă uit cu ochi mari si minte goală la el. si el repeta. Si eu tot nu înțeleg. Si el repeta! Si eu îmi arat si mai mult blonzimea parului. Si se intristeaza . Pffffff….. heart breaking!
Am luat pauza de gradinita si copilul e freelancer cu timpul lui. In afara de orele de masa, de somn, de baie…. whatever, nu e chiar freelancer, ideea e ca zburda prin ograda proprie, de la etajul 8.
In alta ordine de idei, pe lângă Zoe-mancatoarea-de-95-fără-plumb o avem si pe sa-i zicem Veta-cea-care-inlocuieste-chiuveta. Spală Veta a mea in fiece zi de weekend si la doua zile saptamanale, tot ce-i cade pe suport. Face clabuci, clateste, usuca si ridica nivelul de zen al fostei gospodine impietrite in fata robinetului. Ea spală si eu beau un vin! Ea usuca si eu mă pup cu copilul! Na!
(n-a durut postul asta, poate mai scriu si altul)

Cred că am mai menționat de câteva ori despre cum Rareș este leșinat după Thomas. And all his friends. Prea mulți prieteni, dacă mă întrebați, pe mine sau pe cardurile noastre de salariu.

Ca orice jucărie cu un PR bun, Thomas este peste tot: rucsac, căni, tricouri, are propria lui revistă, colecții peste colecții de jucării, ce mai, îi suflă în ceafă lui Hannah Montana.

Există însă o colecție de trenulețe faimoase, care ne-a prins și pe noi, cei care nu-l numim pe nașul din tren Controlorul cel Gras: Take Along Thomas. Pe lângă faptul că, deși se vrea o ediție limitată, are vreo 40 de piese, trenulețele sunt din metal, extrem de bine realizate din punctul de vedere al culorilor și al detaliilor, iar la ambele capete au magnet, astfel încât să le poți cupla după bunul plac. În magazine, sunt destul de piperate. Cel mai ieftin a fost Percy, cam 46  RON și cel mai scump cred că a fost James sau Spencer, cam 78. Dar cei din urmă aveau și câte un vagon atașat. Pe internet însă le puteți găsi mai ieftin.

Tuuuuu-tuuuuuu!

Mi-a plăcut să scriu nuvele, apoi mi-a plăcut să studiez rocile, apoi m-am dat cu Jung, apoi mi-a plăcut de Friends …și tot așa până acum.

Acum îmi place enterocolita. Așa cum vine ea neanunțată și-ți tăvălește în special somnul de noapte, cum setează ea termostatul copilului la 39,6, cum dă drumul la robinetul de transpirație. Are un talent deosebit să-și facă apariția sâmbătă spre duminică, să fii tocmai împachetat pentru ziua de luni, să suni la șefu, să te rogi de o zi liberă.

Dar mie deja toate astea-mi plac. Pentru că sunt foarte bună la toate operațiunile ce implică vizita doamnei cu miros îndoielnic. Sunt expertă la citit în pamperși. Se ia copilul, se duce cu fundul la nasul mamei. Auci! Miros de varză murată. Verdict: entero! Se desface pampersul și știi cum îți va fi ziua după: consistența apoasă, eventual mucus, culoare verde prăzuliu sau nu prea. Cel mai des iese din scutecul de unică folosință, dă pe afară și calcă totul în picioare.

După ce-ți eliberezi căile nazale, pui mâna pe Biotics Baby sau Hidrasec sau Enterol sau Enterolactis sau Floridral. Eu îl aleg mereu pe primul, pentru că îl tolerează cel mai bine copilul. Desfac plicul tacticos, îmi șterg transpirația de pe frunte (de cele mai multe ori mă ia cu rău când aud de enetrocolită), pun praful alb în ceai sau lapte sau apă și dau copilului spre înghițire. Apoi trec pe nurofen cu panadol, alternativ la 4 ore și aștept liniștită 39-le. De fapt nu chiar liniștită, pentru că dizolv un smecta și fac un pilaf în același timp. Scot oțetul pentru șosete din dulap și bat din picior nerăbdătoare. După 39, lucrurile încep să se lumineze, copilul se leagă la burtă și eu refac stocurile pentru următorul episod.

Cu siguranță, va urma!

Le uram cam de prin primele clase. Pe ele, ședințele cu părinții. Eu am fost tipul copilului în general previzibil, în sensul că mama nu a dus niciodată mâna la inimă în timpul vreunui briefing părinte-profesor. Cu toate astea, inevitabil aveam emoții.

Ca să înțelegeți mai bine: nu ascundeam notele, reproșurile învățătoarei/profesorilor le raportam din timp acasă, spuneam când mă alergam prin clasă și eram certată, o perioada tata mi-a fost profesor, deci îmi era imposibil să ascund ceva și cu toate astea îmi rodeam unghiile, transpiram abundent acasă în timp ce mama se aseza de obicei în banca mea, seara pe la 7.

Clar preferam să fiu acolo (freak control de mică)! Dar asta s-a întâmplat de așa puține ori, încât proporția de unghii roase era covârșitoare. Timp de o oră și ceva nu făceam decât să-mi imaginez momentul în care ajunsese întâlnirea (da, chiar și ședințele cu părinții au/aveau un tipic) și să-mi imaginez cele mai proaste scenarii.

Atunci când ajungea mama acasă, se deschidea cerul! Prin vizorul ușii încercam să-i deslușesc starea de spirit trădată de față. De cele mai multe ori, de la primul cuvânt auzeam “aleluia!”. În cazurile astea venea cu capul doldora de activități pentru comitetul de părinți (remember? ), cu notițe despre culegeri, bureți pentru tablă și huse pentru bănci.

… Azi ajung la grădiniță la Rareș și-mi spune educatoarea că mâine e ședință cu părinții. Am fost atât de emoționată încât am întrebat detalii despre oră cam de 2-3 ori. Apoi mintea mea a început imediat să țeasă pânză despre cum o să stau eu mândră acolo, printre ceilalți părinți (mi-am propus să fiu mândră indiferent de ce aud), despre ce ar putea să-mi spună educatoarea despre el în particular (o fi ciufulit vreun copil, o fi pupat vrea fată, o fi stricat, o fi cântat….).

Ba nu vreau să mă gândesc la cum o să fie, ba mă gândesc prea mult la asta. În schimb sunt incredibil de mândră de el (și puțin și de noi, părinții lui), pentru că a făcut tot ce a știut el ca să devină copilul adorabil care este. Pe cuvânt că este!

Revenind: bun bun, nu mă duc mâine cu texte, dar cum mă îmbrac?