Eu în bucătărie, copilul prin sufragerie, televizorul pe ceva teleshopping.

- Vrei să ai un corp tonifiat în numai câteva săptămâni?

- Niu! (e de fapt un Nu cu accent pisicesc)

- Vrei să zici adio celulitei?

-Niu!

-Comandă acum tone&relax!

-Niu!

După o enterocolită prelungită cu greva foamei pentru câteva zile, după reintrarea pe fusul orar de București pentru un copil ce nu a atins pământul în două săptămâni de stat pe la bunici, a urmat o săptămână de urlat și tantrum în mijlocul străzii, cu refuzul categoric de a pune un pas în afara casei. I-am verificat tălpile, degetele, sandalele, i-am verificat și temperatura, l-am purtat chiar, o săptămână numai în brațe încercând să-l înțeleg, și am ajuns la concluzia că puiul s-a răsfățat peste limite și dorește exclusiv în brațe. Concluzia am tras-o în dimineața în care am rămas blocată de spate, atunci când lombosciatica acută a pus stăpânire pe spatele meu. Atunci copilul a redescoperit mersul pe jos, în urlete ce provocau vociferări pe stradă, dojeneli adresate mamei că de ce nu-l ia în brațe, priviri acuzatoare. După jumătate de oră de plâns a început să-i placă și lui să meargă și să alerge. De atunci nu am mai avut probleme.

… probleme cu mersul, pentru că virusul enterocolitei a revenit cu scaune moi și dese, cu febră, cu deshidratare și cu greva foamei instalată din nou. Și roșu în gât. Antibiotic! După ce și-a revenit am intrat pe filiera: de trei zile-ncoace gura nu-i mai tace! Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru pofta lui de mâncare. Ar mânca încontinuu, nu-și neglijează mesele principale, iar gustările sunt la mare cinste: fructe, ciorbă, iaurt, ardei umpluți, pește…. mult și multe.

Și fusem la mare, ca să-i priască lui și de ce nu și nouă! Și el a fost pur și simplu fericit! Fericit că vede apă, nefericit că vede valuri, fericit că are tone de nisip la dispoziție, că se joacă fără limite impuse, că aleargă, că se udă, că zboară cu telegondola, că aleargă printre picioarele turiștilor, că se stropește la fântânile arteziene… fericit. Iar eu am înțeles că ăsta e rostul nostru: să facem ca el să fie  sănătos și fericit!

Ne-am întors de la mare cu negativism verbal. Gestual aveam deja de ceva timp, știe foarte bine să arate atunci când nu-i convine ceva. Acum știe să o facă și verbal. Un “NU” spus atât de dulce încât îmi vine să-l mănânc, dar la care trebuie să mă opresc din a-l trata ușuratic.

Drept încheiere am o întrebare: ce cadou (aka jucărie) mega-super-hyper să primească drept cadou pentru împlinirea primilor doi ani? Dacă știți ceva care ar putea să-l dea pe spate, please, let me know! (aaa, să se găsească în .ro sau măcar pe amazon.co.uk)

11 iunie 2010, mult după Hristos. Zi memorabilă, vă zic pe cuvânt. Azi s-a întâmplat…. un milestone. Pentru descrierea milestone-ului voi folosi mult estetica urâtului, puțin adaptată. Adică eu zic frumos despre chestii puțin urâte și mirositoare, dar cât se poate de normale în viața unui om.

A fost odată o mamă, un tată și un copil. Copilul nu creștea într-un an cât alții în doi-trei, mama nu era superwoman, tatăl nu era Zuperman, dar aducea mult cu… . Mama, adiacent si tatăl, își dorea ca moștenitorul apartamentului cu trei camere să contribuie la înflorirea financiară a familiei și să renunțe la viciul zilnic numit: scutec de unică folosință 4+. Bine, adevărul e că înțelegea din ce-i arăta copilul, că vrea el însuși la dezintoxicare. Venise căldura și uscat și aici și aici nu mai era deloc adevărat. În plus un copil de la o grădinița a râs de el pe motiv de absorbante cu animale desenate pe ele.

Dezintoxicarea presupunea o oliță, pe care o aveau de ceva timp prin preajmă, astfel încât copilul să știe că nu mușcă și nici nu pișcă. Făcuseră repetiții, așa, în joacă și își propuseseră ca în vara nasoală anunțată de însăși NASA să ducă la bun sfârșit proiectul. Cu o zi înainte de ziua T, adică azi, asta înseamnă că vorbim despre ieri, copilul a fost lăsat în chiloțel. S-a udat, a arătat, s-a șters și s-a explicat. În ziua T, adică azi, copilul a vrut nudism de dimineață (să nu înțelegeți din asta că suntem o familie ciudată, adică suntem puțin, dar nici nudism la 8 dimineața nu facem. Decât poate din acela care se referă la mecanismele gândirii, care ne mai lipsesc așa de dimineață.) Mama simte la un moment dat că nudistul principal comunică eliminarea, într-un stil total non-attachment parenting, folosindu-se de gaze lacrimogene cu atingere de cașmir. Zice să-i pună pampersul, tatăl nu și nu. Se împotrivește pe motiv de consecvență și bine face. Bine, el pleca la servici în câteva minute, așa că ce-i pasă lui de covoare murdare sau de alte scenarii lipsite total de cașmir sau alte atingeri plăcute. Dar ce-i drept foarte înmiresmate. La momentul Z din ziua T, copilul pune picioarele în X, mama simte iar eliminarea comunicată gestual, începe să strige isterică după oliță, ajunge APROAPE la timp, pune copilul pe oliță, care face APROAPE tot ce trebuia să facă acolo unde trebuia să facă. Tot ceea ce nu este inclus de APROAPE, a fost găsit pe covor.

Mama a fost foarte mulțumită-extaziată-fericită că odrasla ei începe să-și capete independența igienică. A felicitat copilul mai ceva ca la serbarea de sfărșit de an.

PS. Să nu-i spuneți vă rog că acesta e doar începutul si că vor urma accidente neplăcute și cu mult prea multe atingeri de tot rahatul cașmirul.

L.E.: să-i duc reviste cu Cars la baie? Ajută?

Știti cum se tratează enterocolita la cetățenii de cam doi ani? Cu: nurofen si panadol, cu șosete cu oțet, cu novocalmin si apoi musai cu uitat vreo oră la Cars (noua pasiune) la 2 trecute fix (noaptea). După toate astea, pe la 3 și, am adormit.

Mai țineți minte minte vremea când încercați pantofii cu toc ai mamei? Mie mi s-a întâmplat pe la 5-6 ani, hai poate 4. Moștenitorul este însă precoce și se plimbă toată ziua cu încălțările pe care le găsește lângă ușa de la intrare. Ce-i drept îi preferă pe cei cu toc.

P.S. Sandalele sunt de la Mara. Ca să vedeți că și copiilor le plac lucrurile de la ea de pe blog .

Lumeeee, copilul meu o sa mearga azi pentru prima data in viata lui, cu troleul/autobuzul (in functie de care vine primul ).

Any tips?

(deduceti de aici ca masina e inca in fata blocului, da?)

Știți ce au în meniu cățeii primăvara, în plin post al Paștelui? Copilul meu zice că au salată de iarbă abia crescută, aromatizată cu pietricele mii și mii, mici și și mai mici. Dar să vă povestesc procesul tehnologic:

În lipsa minunatului cățel dus în raiul cățeilor, dragostea familiei s-a redistribuit către labradorul o dată uitat, crescut în umbră și uneori din milă. Acum Hector e unicul, iubitul, răsfățatul și noua bonă necuvântătoare a familiei. Și asta pentru că la București e 15 milioane o bonă, iar Hector face din asta voluntariat. Ce-i drept îl ajută și copilul care nu cunoaște frici canine, sau de boli și viruși și mi ți-l ia pe Hector de bot, îi desface stomatologic cavitatea bucală și stabilește verdictul: nici o carie. Apoi îl pupă siropos pe bot, îi ia capul lui între mâini și-l iubește în așa fel încât mă cuprinde invidia mămicească. Apoi îi pregătește o salată delicioasă, cum numai el știe, aruncându-i prin gardul de plasă bucați de frunze proaspăt ieșite din pământ și un pumn de pietricele, spunându-i blând: “papa, papa! mmmmm!” și dă din cap a delicatesă culinară (asta o știe de la biata lui mamă, care îi mima savoarea de pe lume în fața unei lingurițe din cel mai oribil piure pentru bebeluși). După festin, copilul se așează lângă gard, câinele și el tot acolo, numai că de cealaltă parte și stau de vorbă bătrânește bebelușește despre mașini, mașini, animale, mașini. Rareș îi povestește cum toate păsările din lume sunt MA (de la rața care face mac), cum albina e tot ma, la fel și musca. Hector abia stă să nu adoarmă, își mai scapă capul, sau dă nervos din coadă ca să alunge somnul.

Din activitățile lor împreună trebuie menționat călăritul. Câinelui de către copil. Se întinde câinele la soare (mulțumim Domnului că putem vorbi de soare), vine copilul peste el și dă-i călărit. În plus se mai și trântește cu sete pe spinarea bietului animal  (pentru reclamații accesați www.protectiaanimalelor.org). Apoi se lasă pe o parte (copilul adică), se pune pe burtă fix lângă prietenul necuvântător, împreunează mâinile și se pun iar la bârfă.

Mai am o singură grijă: cât de multă încredere să am în sus-numitul Hector?

Hei! Cei care au iPhone/iPod Touch!

Știți cum se deschide un iPhone da? Butonul central, apoi cu deștul dai pe slide până la capăt și gata. Nu e ca și cum ar avea cifru, dar na, nu e doar un buton. Ai nevoie de un plan, o strategie, mică ce-i drept, dar sunt două mișcări complet diferite, executate succesiv.

Copilul meu citește și mail-ul. Adică după buton, slide, mai găsește și pliculețul și aplică tehnologia touch. Dacă cineva primește mail-uri ciudate de la mine… it wasn’t me!

Cu durere în suflet vă anunț ca Lassie is over. La Antena 1 adică. Gata, luni a fost ultimul episod. Tocmai când copilul învățase melodia de început și alerga de oriunde de prin casă în fața televizorului ca să-l vadă pe ham.

Îl avem însă, drept consolare, pe Pocoyo. E băiețelul ăla cu tichie albastră ce seamănă cu al meu. Dezavantajul lui Pocoyo e că durează doar 7 minute, iar până caut eu al doilea episod copilul e deja în altă cameră.

Pentru tine, Ada!