Mi-a plăcut să scriu nuvele, apoi mi-a plăcut să studiez rocile, apoi m-am dat cu Jung, apoi mi-a plăcut de Friends …și tot așa până acum.

Acum îmi place enterocolita. Așa cum vine ea neanunțată și-ți tăvălește în special somnul de noapte, cum setează ea termostatul copilului la 39,6, cum dă drumul la robinetul de transpirație. Are un talent deosebit să-și facă apariția sâmbătă spre duminică, să fii tocmai împachetat pentru ziua de luni, să suni la șefu, să te rogi de o zi liberă.

Dar mie deja toate astea-mi plac. Pentru că sunt foarte bună la toate operațiunile ce implică vizita doamnei cu miros îndoielnic. Sunt expertă la citit în pamperși. Se ia copilul, se duce cu fundul la nasul mamei. Auci! Miros de varză murată. Verdict: entero! Se desface pampersul și știi cum îți va fi ziua după: consistența apoasă, eventual mucus, culoare verde prăzuliu sau nu prea. Cel mai des iese din scutecul de unică folosință, dă pe afară și calcă totul în picioare.

După ce-ți eliberezi căile nazale, pui mâna pe Biotics Baby sau Hidrasec sau Enterol sau Enterolactis sau Floridral. Eu îl aleg mereu pe primul, pentru că îl tolerează cel mai bine copilul. Desfac plicul tacticos, îmi șterg transpirația de pe frunte (de cele mai multe ori mă ia cu rău când aud de enetrocolită), pun praful alb în ceai sau lapte sau apă și dau copilului spre înghițire. Apoi trec pe nurofen cu panadol, alternativ la 4 ore și aștept liniștită 39-le. De fapt nu chiar liniștită, pentru că dizolv un smecta și fac un pilaf în același timp. Scot oțetul pentru șosete din dulap și bat din picior nerăbdătoare. După 39, lucrurile încep să se lumineze, copilul se leagă la burtă și eu refac stocurile pentru următorul episod.

Cu siguranță, va urma!

Le uram cam de prin primele clase. Pe ele, ședințele cu părinții. Eu am fost tipul copilului în general previzibil, în sensul că mama nu a dus niciodată mâna la inimă în timpul vreunui briefing părinte-profesor. Cu toate astea, inevitabil aveam emoții.

Ca să înțelegeți mai bine: nu ascundeam notele, reproșurile învățătoarei/profesorilor le raportam din timp acasă, spuneam când mă alergam prin clasă și eram certată, o perioada tata mi-a fost profesor, deci îmi era imposibil să ascund ceva și cu toate astea îmi rodeam unghiile, transpiram abundent acasă în timp ce mama se aseza de obicei în banca mea, seara pe la 7.

Clar preferam să fiu acolo (freak control de mică)! Dar asta s-a întâmplat de așa puține ori, încât proporția de unghii roase era covârșitoare. Timp de o oră și ceva nu făceam decât să-mi imaginez momentul în care ajunsese întâlnirea (da, chiar și ședințele cu părinții au/aveau un tipic) și să-mi imaginez cele mai proaste scenarii.

Atunci când ajungea mama acasă, se deschidea cerul! Prin vizorul ușii încercam să-i deslușesc starea de spirit trădată de față. De cele mai multe ori, de la primul cuvânt auzeam “aleluia!”. În cazurile astea venea cu capul doldora de activități pentru comitetul de părinți (remember? ), cu notițe despre culegeri, bureți pentru tablă și huse pentru bănci.

… Azi ajung la grădiniță la Rareș și-mi spune educatoarea că mâine e ședință cu părinții. Am fost atât de emoționată încât am întrebat detalii despre oră cam de 2-3 ori. Apoi mintea mea a început imediat să țeasă pânză despre cum o să stau eu mândră acolo, printre ceilalți părinți (mi-am propus să fiu mândră indiferent de ce aud), despre ce ar putea să-mi spună educatoarea despre el în particular (o fi ciufulit vreun copil, o fi pupat vrea fată, o fi stricat, o fi cântat….).

Ba nu vreau să mă gândesc la cum o să fie, ba mă gândesc prea mult la asta. În schimb sunt incredibil de mândră de el (și puțin și de noi, părinții lui), pentru că a făcut tot ce a știut el ca să devină copilul adorabil care este. Pe cuvânt că este!

Revenind: bun bun, nu mă duc mâine cu texte, dar cum mă îmbrac?

Cum era aia cu Repetitio est mater studiorum?

După toceala de la statistică, materie absolut oribilă by the way, prima dată când mi s-a întâmplat asta a fost în lift. A doua lună cu copil, prima lună după ce tatăl copilului (coincidenta face să fie aceeași persoană cu soțul) îi luase un carusel. Carusel mult prea cântător. Plec singură până la farmacie și în lift încep să fredonez melodia de la carusel. Și pe drum spre, chiar și în farmacie. După ce schimb câteva replici cu farmacista, îmi dau seama cât de enervantă e melodia și cât de low trebuie să se simtă nervii mei. După asta am început să urăsc și să fredonez fiecare melodie de la fiecare jucărie cu baterii.

Următorul episod important a fost cu Thomas. And his friends. Copilul este absolut siderat de fenomenul trenului albastru și vorbitor, încât calc pe Thomas, îl văd și îl aud pe același Thomas suficient de des. Și plec la cumpărături. Lift: They’re two they’re four they’re six they’re eight. Ies din scara blocului: Shunting trucks and hauling freight. Cer două cepe și un kg de brânză: red and green and brown and blue. Plec spre casă: they’re the really useful crew. Si bis! Ajung acasă și de multe ori îmi găsesc soțul fluierând a Thomas.

În seara asta am repetat melc, melc, codobelc, de cel puțin douazeci de ori. Și din tot, copilul nu a reținut decât ” becă!”. “Mami, becă!”. “Iar?” “Da”. La nesfârșit, până când ai impresia că ți se întipăresc silabele pe creier, că fac șanțuri adânci și data următoare când vorbești cu șeful, mai mult de codobelc nu ai să poți.

Și pentru ca lucrul ăsta să-mi fie foarte clar, după ce terminam fiecare rundă de melc, melc, copilul mă aplauda și-mi zicea: “Bao mami!” (aka bravo mami).

Avem o lună și un pic (mai mult) de când am călcat prima dată pragul grădiniței. Planul era așa: ducem copilul treptat, fără întreruperi, ne rugăm la Cel de Sus ca să mănânce cât de cât pe acolo, să doarmă, mă înarmasem cu multă stăpânire de sine în ceea ce privește greutatea lui corporală, ce avea să scadă. Nu a prea fost după ce ne-am plănuit noi acasă. Ci…

… După două zile acceptabile de mers la grădiniță, face copilul gastro-enterocolită, trei zile nu merge la grădi, patru stăm în spital și apoi o săptămână stă acasă ca să se refacă. Ne întoarcem la grădi după doua săptămâni de pauză și abia atunci începe greul. Tati duce copilul dimineața (ceea ce face momentul puțin mai suportabil pentru Rareș), mami îl ia la ora 4 și ceva. De la prima săptămână în care plângea foarte mult (de fapt cam toată ziua, dar am vrut să sune mai soft), treptat, în pași multi și mărunți, a plâns din ce în ce mai puțin, s-a jucat și a dormit din ce în ce mai mult. Cu ce nu am prea avut probleme a fost mâncarea. A mâncat binișor de la început, ca acum să mănânce două feluri la prânz, , încă o masă consistentă seara, plus gustările aferente și micul dejun. Nu l-am cântărit , dar arată mai cărnos .

Principalele motive pentru care Rareș a mers la grădiniță de la frageda pruncie de 2 ani, au fost: limbajul și socializarea. Rareș avea/are o întârziere în achiziția limbajului. Nu s-a pus problema că nu va vorbi. Știu cazurile geniilor care au vorbit târziu, sau cazurile unor copii nici prea genii, dar încurajările de genul ăsta nu au mers niciodată la mine. Mă interesează doar copilul meu și fac tot ce-mi stă în putere să-i fie bine acum și de acum încolo. În privința asta un progres este notabil, cuvintele noi apar aproape zilnic, așa cum apar și asocierile de 2-3 cuvinte (ata podu = alt pod).

Am observat că e mai curajos cu persoanele străine, deși acum suntem în plină perioadă fuzională creată de teama de abandon în curtea grădiniței.

Uneori cred că e într-o perioadă de grație a copilăriei lui. E vesel și haios, foarte energic (uneori suspectez educatoarele că-i dau cola-pepsi) și șmecher.

He is my sweet baby!

Varianta clasică: “Nani, nani, puiul mamii, dormi cu mama….”. Totul cântat șoptit, cu multă dragoste în glas și în privire, lumina difuză, toate tușele idilice și pline de glow.

Varianta lui Rareș: “Nani, nanii, puiul tatii (T-A-T-I-I), nani p(o)uiul tatii!”. Maică-sa siderată (dar sincer, cu muuuultă mulțumire pentru tatăl care știe să fie prezent în viața puiului), repetă “puiul mamii”, cu accent pe M-A-M-I-I, se renunță la șoaptă și la glow în speranța că puiul nimerește măcar o dată genitivul corect.

La repetiții iese tot TATII. Și mă ia de gât.

12:10 …. 2 ani de cand esti minunea noastra!

Te iubesc copilul meu drag!

La multi ani!

(da, am iesit ieri din spital)

Suntem cazati in sistem all inclusive si rooming in la Matei Bals Deluxe Resort. Avem bilete de enterocolita, cu meniul bazat pe glucoza perfuzata si alte zemuri injectabile. Pe cuvânt ca nu vrem sa stam mult.

Aseară i-am făcut bagajul printre suspine și sughițuri. L-am așezat la ușă și am început să mă lupt cu balaurul care se numea grădiniță și care, ca un balaur mare și urât și rău îmi lua copilul din brațe și mi-l ducea într-un loc în care eu nu-i puteam da părul de pe frunte, sau nu-i putea răspunde “da mami!”, mă rog chestii pe care numai o mamă cu sufletul țăndări le putea gândi. Numai că m-am luptat așa aprig cu el aseară, încât azi nu i-am mai văzut decât coada. Un pic.

S-a trezit mai spre ora 9, a mâncat laptele cu cereale, l-am îmbrăcat și am spus textul cu : mergem la grădi, unde te asteaptă multi copii, după masa de prânz vine mami și te ia. L-am înșfăcat și pe tati de mână și am mers în trio. L-am schimbat, a venit o doamnă, mi-am luat la revedere de la el, i-am spus ca ma intorc după el și a plecat. Plângând pe motiv de MMMAAAAMIIIIIIII. Cu sufletul m-am dus si l-am luat in brate si l-am pupat dulce, dar picioarele mi-au rămas împietrite acolo, pe hol, ascultând doar. După 10 min am plecat si noi, nu se mai auzea nimic. Era cu ceilalti copii la sala de mese. Am lăsat vorbă sa ma sune în caz că nu se poate linisti sub nici o formă. N-au sunat, desi la 10 minute verificam telefonul.

La 12:30 punct am fost la poartă. “A mâncat ciorbița, mai mult singur, s-a jucat cu copiii, si-a luat jucării, nu a plâns decât atunci cand isi amintea de mami, dar se linistea repede”.  Uff, ce mândră am fost de el. Mi l-a adus, mi-a făcut cu mâna, a alergat la mine, dar nu a vrut in brate. L-am luat de la grădi plângând pe motiv de jucării lăsate acolo. Pe drumul înapoi a fost jucăuș și independent, așa cum este el atunci când e bine dispus.

Mâine încercăm și varianta cu dormitul la prânz la grădiniță.

De ce sunt copiii mai curajoși decât mamele?

E almost official: luni o să fie prima zi de grădiniță. Avem aviz medical, analize la zi, rucsac, puci (papuci) și multe emoții.

Copilul? E bine, i se citește povestea lui Firicel despre mersul la grădi, i se arată grădinița cam la două zile ca să cunoască drumul și curtea. Azi a plâns că vrea înăuntru, iar un ochi al mamei râdea și celălalt avea lacrimi de crocodil.

Că tot veni vorba de mamă: e cu durere în suflet, e cu plâns pe la colțuri, cu dragoste enormă în ochi. Am tendința să-l răsfăț mai mult (da, știu, sentimente de vinovăție plătite).

Strângem batiste! Vrem să facem stocuri până luni, ca să le pot folosi cu spor în ziua cea mare.