… prima lui joacă în zăpadă. Mâinile lui mici par de păpușă atunci când sunt învelite în mănuși maro cu portocaliu. Prima grijă e să le îndepărteze. Prima mea grijă e să i le pun înapoi. Pășește ca un pinguin de la pol și i se pare că sunt nămeți, când de fapt sunt două linguri de zăpadă aruncate pe un asfalt ce acum pare covor. Of și ce nu-i place să simtă zăpada pe nas! Se șterge repede de făina albă pe jumătate topită. Fac un bulgăre și i-l arunc pe fâșul ce-l face să semene cu un urs. Îi place!

Încă 99 de cuvinte…

Își ia perna albă cu girafe verzi, în brațe și vine în miez de noapte să-mi scâncească ora laptelui-prieten. Mă ia de mână și se așează bătrânește pe pătuț: “papa”. Adoarme zâmbind angelic, iar pentru mine atunci e fericirea. Îi pup mânuțele asezate pufos una peste alta și el tresare. Mereu mă uit încă o dată la copilul meu drag înainte să trec pragul camerei. În unele dimineți își turtește nasul în spatele pijamalei mele și își încurcă mâna în părul meu. Râde zgomotos atunci când deschid ochii. Și mă lasă singură, privindu-l cum spune bună dimineața jucăriilor. Este…

și un nas de ren

Asta e scrisoarea mea către elfi: o mie de cuvinte despre Rareș. De acum până în seara de Ajun. Iată primele 99 și o poză.

Dimineața miroase a vanilie, ca și cum Moș Ene i-ar fi pudrat zahăr pe obraji. Dincolo de tivul pantalonilor de pijama (albastre, evident bărbătești) lipăie două rânduri de degete desculțe, iar la antipod sunt doi ochi mărgelați de luminile jucăușe ce-ți spun “ci-i?”. Dansează lasciv, râde uneori strident ca un clown, după care îi spun serioasă că circul e în altă parte. Se tânguie teatral atunci când îi aduc aminte de piticul înecat în ibric, își ia șosetele galbene din maldărul de haine abia uscate și le pune hotărât în sertarul lui tati: “tata” (adică și tata și gata)…

și o poză:

Da, trebuie sa recunosc, eu nu fac nimic in casa. Toata treaba o face copilul in timp ce eu chatuiesc, imi fac unghiile, sparg seminte si ma uit la telenovele. Asta e m-am emancipat.

Azi il invat sa calce rufe, ca sa am timp si de o cafea cu vecinele.

Am strans si le-am pus una peste alta. Cu grija. Nu cumva sa se strice o culoare, un miros, emotii. Fiecare e legata cu fir dat in doua, fir rasucit din cele mai calde priviri pe care le-au stiut ochii mei. Am sa fiu atenta sa fie ordonate, colt la colt, astfel incat sa incapa cat mai multe, cat o viata, … amintiri. Primele. Apoi toate. Nu stiu daca imi sunt de folos mai mult mie decat lui, nu stiu daca o sa-i placa. Sper sa se uite peste ele.”Asa mic am fost eu?” “Asa, mama!”

In cutia rosie am pus primele mele ganduri despre el. Un samburel. Cuvinte care la inceput au fost urme de cerneala. O sa vada un scris tremurat, ganduri taiate sau ingrosate, oglinda de emotii si de spaime, de planuri si vise. O sa se intrebe de ce ultima litera e ascunsa de o pata. “Plangeai mama?” “Nu, mancam o cireasa naravasa.” Restul gandurilor le va citi aici, va trece de la iunie la august si va rasfoi poze.

Peste cuvinte am pus o fata mica roz, pe care am vazut-o prima data doar pentru cateva secunde, secunde in care tot sufletul meu ii striga: “Eu sunt mama ta!”. Sunt secunde brodate cu lacrimi, fericire, iubire si tot ce isi face loc in inima unei femei care devine mama. Acel tot pentru care nimeni nu a inventat cuvinte.

In dreapta am asezat doua bratari si o tablita. Bratari pe care le-am purtat ca lumea sa stie ca eu sunt a lui si el e al meu. Inutile, cand tot universul stia asta. Ca si numele lui scris la un capat de patut de spital.  L-as fi recunoscut din o mie, sau mai bine dintr-un milion. Dar le-am pastrat pentru ca ele au fost martore la prima imbratisare, primul alaptat, prima noapte chip langa chip, prima baita.

In colt e o carte desenata frumos.  Desene langa care am ferecat in litere prima lingurita de mar copt, apoi iaurtul, primul cuvant, clabucul bailor de seara, ochi mirati in fata unui brad imens. Pe pagini colorate o sa plimbe degetul pe arborele familiei, o sa deschida ferestre ce ascund marile lui descoperiri. “Uite mami, ai uitat sa scrii ce greutate aveam la 6 luni!”

Printre toate astea am strecurat povesti despre plimbarile noastre in parc, cum eu eram cea mai mandra mama cu cel mai frumos copil, povesti despre bunici, unchi si matusi, hohote de ras sau despre prima noapte cu febra.

Si ghetele. Sus aici, deasupra. Cum altfel cand ele au facut galerie la primele tarari prin aleile din parc.  Varful tocit poarta si acum miros de iarba si praf de pe carari. Si au fost acolo si cand a facut primul pas. Si s-au speriat cand au fost aruncate spre tavan la prima cazatura. Ce mandre mai erau cand le purta incruntat spre porumbeii adunati in fata lui. Iar el le-a indragit, asa cum numai un copil stie sa indrageasca o pereche de ghete fermecate.

Era sa uit de primele fire de par taiate cu grija de nasa, de ingerasul de argint pe care i l-am pus la patut in ziua botezului, de talpa lui desenata cu pixul pe o foaie alba.

Si vor mai fi. E loc destul sa tot adunam lucruri dragi, iubire cu forma de amintiri.

Si toate sunt pentru tine copilul meu scump!

Sunt o multime de lucruri intr-o zi, care lui i se intampla pentru prima data in viata. De multe ori trec in graba de la o activitate la alta, iar el, urmandu-ma descopera lucruri nestiute pana atunci. Ieri a tinut pentru prima data in mana spuma de sapun. Ce uimit a fost cand a vazut cum dispare intre palmele lui! Tot ieri a vazut pentru prima data un iepure. Chiuia de bucurie. Si tot asa … in fiecare zi.

Si asta ma face sa ma opresc langa el, sa ma asez in genunchi si sa-l privesc. De obicei nu-l ajut decat atunci cand e nevoie. E minunat sa-l vad cum incearca sa se descurce singur, cum invata, cum se bucura. Si mi se umple sufletul de bucurie. Prin ochii lui mari redescopar aura lucrurilor pe care altfel, abia o mai observ. Si nu vreau sa mai uit ca spuma de sapun e de fapt un nor mic pufos, care s-a ratacit din cer intre palmele mele.  Descoperita odata cu el, vreau sa vad lumea mereu asa.

Pentru asta am construit un cufar. Peretii sunt din urme de degetele si i-am captusit cu rotocoale moi de rasete. Capacul e o raza de lumina pe care am lipit cu grija ocheade caprui. L-am ferecat bine cu o fasie de curcubeu furata de pe cer. Insa nu stiu ce nume sa-i dau. Nimic din ce mi-a trecut fugar prin gand nu e demn de asa comoara. Pana cand o sa-i gasesc un nume pe masura o sa-i spun: cufarul Lui.

O sa dezleg curcubeul de fiecare data cand Rares se va mai intalni o data, pentru prima oara, cu o bucata din lume. Si intalnirea asta o sa o asez cu grija aici, o sa o mangai, o sa ii spun sa astepte linistita pana cand va sti El sa citeasca. Am sa inchid capacul si o sa fac o funda mare rogvaiv.