Dupa trei saptamani de spital, in care am stat imbracata doar in camasa de alaptare sau halat alb specific, am iesit repede sa-mi iau ceva de imbracat. Am ales o rochie albastra, nici prea prea nici foarte foarte, ceva care sa ma cuprinda si in care sa ma simt comod. Ceva in care sa ies cu Rares in parc. Si pe ea am ales-o cand am iesit prima data in parc. Asortata cu un carut verde, doream sa spun tuturor ca am venit cu copilul meu acasa si ca dupa trei saptamani putem sa incepem de la zero.
Azi, in graba am ales-o din nou. Total neasortata cu un carut portocaliu, am intrat in parc, mandra ca in fata mea e un copil minunat. Si mi-am dat seama cat am crescut impreuna cu el. Cum el m-a invatat mult mai bine decat Capraru, la cate ore mananca, cum sa-i scot aerul, cum sa-l pacalesc, cum sa ma las pacalita, cum sa incetez cu planificarile, cum sa accept noul. Rochia albastra mi-a adus aminte de primele zile de acasa, de prima baita facuta cu tati, de grame si mililitri calculati si masurati.
Nu ca acum m-a gasit experienta! Fiecare zi cu Rares ma va gasi nepregatita! Mereu va face ceva altfel si ceva nou si eu nu pot decat sa incerc sa tin pasul cu el. Dar mereu va fi ceva ca o rochie albastra care sa-mi aduca aminte ca suntem cei mai norocosi parinti. Si eu cea mai mandra mama!
Azi, in parc, mi-am ascuns ochii in spatele ochelarilor de soare.
