Păi dacă era așa ușor și eficient (cred că a născut peste sută) aveam propria mea grădiniță, cu două grupe pe nivel.

Si a fost noapte si a fost zi: ziua a treia.

Am citit multe despre depresie. De multe ori am subestimat-o. Si ea, draga de ea a napustit peste mine. Fara sa vreau am fost acolo cand l-au gavat pentru prima data pe Rares. Nestiutoarea de mine nu stia ca gavajul e o procedura de hranire des intalnita in cazul prematurilor. M-am speriat ingrozitor, nimeni nu-mi spunea nimic.

In aceeasi zi schimbasem colega de rezerva. Venise o proaspata mamica. M-am intors speriata si ingrijorata de la terapie intensiva, deschid usa si o vad cu micuta in brate. O fetita adorabila, ca toti bebelusii de altfel. Am simtit fizic ca ma prabusesc. Abia ma tineau picioarele. Vedeam un hau mare si la fiecare minut aveam senzatia accentuata de cadere.

A trebuit sa cobor jos de tot, sa ating durerea cu degetele, sa o simt ca-mi vorbeste, ca apoi sa uit de ea si sa ma pot duce increzatoare la intalnirile cu printul meu. La fiecare trei ore.

Am mai stat doua saptamani si jumatate in spital, am mai avut frici, lacrimi, frustrare, dar gaseam capacitatea de a-l asculta pe tati de Rares care venea zilnic cu mancare la spital, ma mangaia cu vorba si cu mana, ne astepta acasa.

Asa se sfarseste povestea despre sarcina. Nu o scrisesem pana acum. Nicaieri. Nici nu am putut.

Vreau sa fie aici cand o sa am nevoie sa-mi amintesc ce norocosi am fost si suntem.

Si a fost noapte si a fost zi: viata noastra in trei (deocamdata).

Si a fost noapte si a fost zi: ziua a doua.

De dimineata a venit o asistenta cu caruciorul sa ma duca la Rares. Am refuzat calmantele pentru ca simteam nevoia sa fiu cu mintea limpede si sa-mi simt corpul. Incercarea de a ma da jos din pat a fost cel mai greu lucru fizic pe care a trebuit sa-l fac vreodata. Durea tot si durea tare. Ajung la terapie: botosei speciali, bonetica speciala, spalat pe maini riguros, halat special. Si acolo…. cateva incubatoare si trei mese. Toate pline cu pui de om. Mici-mici-pitici. M-a luat cineva de mana si m-a dus langa o masa unde mi-a fost prezentat Rares. Nu gasesc, nu stiu, nu exista cuvinte pe care sa le pot folosi. Atunci am simtit cea mai mare durere sufleteasca din viata mea. Rares era un copil prematur, de doua kilograme, cu abdomenul proeminent, respiratie sacadata, pielea batea in mov. Slab, cu branule in ambele maini, cu pielea mai mare decat el. Conectat prin multe fire la multe aparate. Si gemea. Nici macar nu putea sa planga. Nu m-au lasat sa stau mult si cred ca nici nu as fi putut. Am iesit cred ca mai mult trasa sau impinsa. Nu mai simteam nimic fizic. Durea tare. Tare. La iesire am dat cu ochii de un afis publicitar la Pampers: un copil, dolofan, rozaliu ce ii zambea mamei. Stiu doar ca am inceput sa plang.

M-am simtit coplesita, uneori singura, de multe ori mi-a fost frica.

Din trei in trei ore mergeam la alaptat (alaptat fiind mult spus, Rares manca 3-4 mililitri la o masa, administrati cu seringa). Mergeam cu inima cat un graunte de praf, de frica sa nu se fi intamplat ceva cat timp nu am fost eu acolo. Apoi ma intorceam in rezerva in care cealalta mamica avea bebelusul langa ea. Pentru prima data in viata am simtit invidie. Multa.

Si a fost noapte si a fost zi!

“Doamna eu va iau sub observatie, dar sa stiti ca nu cred ca apucati sfarsitul lunii iulie”. Asta era la sfarsitul lui iunie, 31 de saptamani de sarcina, nou descoperita cu trombofilie, cu doctor nou, spital nou, cu bebe avand retard de crestere. Of. Of.

14 iulie 2008, 33 saptamani de sarcina:

M-am trezit pe la 5, intrebandu-ma daca am visat ca ma cam duruse putin burta. Si stateam in pat, cu burta sus, cu spatele amortit si ma intrebam. Sa ma duc pana la spital pentru un control? Si daca totusi a  fost un vis? Hmmm… La dus am hotarat ca pe la 7 sa fiu la Municipal. Sa ma vada doctorul si ma intorc acasa inainte ca the significant other sa plece la munca. M-am imbracat tiptil ca sa nu-l trezesc, iar la usa, cu cheia in mana m-am gandit sa-l trezesc sa-i spun ca plec, ca sa nu se sperie cand s-o trezi fara bortoasa in casa. Insista sa ma duca la spital. Eu insist ca ma duc cu taxiul si viu repede. El insista mai mult ca mine si vrea sa-mi iau si geanta de spital: ” De ce sa o car dupa mine daca ma intorc repede?”. Plecam cu geanta spre spital. In fata spitalului o durere scurta. Trece.

Spital, etaj 4, cabinetul din dreapta. Doctor, control: “Doamna eu zic sa ramaneti la spital”. “Raman domnul doctor, daca e nevoie sa fac tratament ceva, orice, chiar daca nu se gaseste, sotul se….”. “Nu doamna, ca sa nasteti!”.

In 10 minute sunt in pijamale portocalii cu albinute pe ele, intr-un salon cu 7-8 viitoare sau aspirante mamici. Il trimit pe significant other la servici ” Nu are rost sa stai aici, poate nici nu nasc, daca nasc te chem eu”. Cum pleaca incep sa roiasca asistentele in jurul meu. I feel like a big star. Bine, big eram, dar star mai putin. Toata lumea intreaba de mine, analize la urgente, doctorul vine si ma consulta din 10 in 10 minute. “Aveti contractii?”. “Nu stiu cum sunt alea, dar nu ma doare nimic”. Doctorul face hmmmm. Vin analizele, se pune o perfuzie, se cheama anestezistul. Ma muta intr-o camera de monitorizare. Lumea se vaita pe acolo, eu nimic. Eu butonam telefonul sa-mi anunt significant-ul ca vine bebe azi, de ziua Frantei. Din camera de monitorizare unde am stat 5 minute, ma iau 3 asistente pe sus si incep sa alerge cu mine  pe hol ca doctorul are manusile puse iar eu sunt inca in pijamalele mele. Adevarul e ca mai mult ma imping pentru ca mersul de rata nu are si varianta de alergat. Anestezie. O masca pe fata, and here we go. “Veniti sa vedeti un caz; Ma mir ca a ramas insarcinata; Ma mir ca a dus sarcina pana acum; Uite ce tensionat e; Placenta arata bine; Ce v-au zis doamna ca e?” “Baietel”. “Taie acolo; Gata; Intr-un minut il scoatem; Scoate-l”.

Urechile auzeau tot iar mintea derula o rugaciune si o dorinta: sa tipe!

Tipa. Puternic. Inca o data. Il vad. E cam rosu. Pare frumos.  Savarsitu-s-a!

Ajung in rezerva, abia putand vorbi de lacrimile care curgeau necontenit. Mama, signifiantul, fratele.

“Pe Rares l-au dus putin la terapie intensiva ca sa-l ajute sa respire, dar nu-l tin mult acolo.”

Si a fost noapte si a fost zi.

Citeam ieri despre diferentele de conditii din maternitatile de stat si cele private. Cand eram insarcinata am cochetat o perioada cu ideea de a naste la o maternitate privata. Pentru ca doctorita care imi urmarea sarcina la acea vreme avea contract cu Euroclinic… iata si maternitatea aleasa. Scump doamna scump. Avantajele erau multiple, legate in special de confortul personal mai ales pentru proaspata mamica. Cel mai mult ma atragea ideea ca nu eram nevoita sa dau spaga asistentelor pentru fiecare lucru marunt. Urasc sa dau spaga. La vremea aceea nici nu stiam sa fac lucrul asta, acum “traind” trei saptamani in spitalul Universitar, am invatat si nu-mi mai transpira palmele. Revenind la costuri, la Euroclinic, cezariana era aproximativ 2000 de euro. Rezerva mare, curata, toaleta proprie, televizor, probabil si clatite la orice ora. Calculand costurile estimative ale momentului, factura iesea destul de mare avand in vedere ca unui copil nu-i trebuie numai 3-5 zile de spitalizare ci si carucior, patut, cei care au copii stiu toate aceste amanunte care desi mici, se aduna intr-un ritm fantastic. Chiar si asa tot mi-ar fi placut sa nasc “civilizat”.

Situatia a facut sa fiu nevoita sa nasc “necivilizat”. La spitalul Universitar. Privind in urma, a fost probabil cel mai bun loc unde puteam sa nasc. Au una dintre cele mai bune sectii de terapie intensiva, unde prematurii beneficiaza aparatura si personal specializat.

In prima saptamana am stat intr-o rezerva de doua paturi. Nu mi-a placut deloc. In primul rand eu aveam copilul la terapie intensiva iar celelalte mamici care se tot schimbau aveau bebelusii langa ele, lucru care m-a afectat foarte mult. In al doilea rand daca cealalta mamica  dormea sau era plecata, eram singura, eu si cu bau-bau, desi recunosc, nu prea mi-e frica de el.

In a doua saptamana am fost mutata intr-un salon cu alte trei mamici, care toate mi-au ramas dragi. Mi-a prins foarte bine. Bine a coincis si cu faptul ca Rares incepuse sa se simta mai bine si poate si desenele de pe pereti au ajutat . Aici am mai stat doua saptamani. Cunoscuta spaga, data asistentelor s-a intamplat pe tot parcursul sederii in spital. Zilnic. Pe ture. Nu comentez aici faptul ca uneori nici asta nu ajuta foarte mult, atunci cand aveai nevoie de ajutor.

Discutia este probabil de dimensiuni ce tin de atemporalitate. Ce-i lipseste sistemului nostru, cum e la altii… sunt intrebari care, deocamdata, nu fac altceva decat sa rascoleasca frustrari, dorinte si sperante. Pana sa fie si la noi ca la ei, femeile nasc in Romania. Inca. E clar ca in spitalele de stat sunt neajunsuri din punctul de vedere al confortului. Dar in mod normal nu stai cu lunile acolo. Sunt cateva zile in care personal consider ca cel mai important e copilul, noul tau copil si nu luxul.

In aceeasi situatie as alege acelasi spital. In situatii diferite nasc subacvatic intr-o clinica privata din strainatate. Asta ca sa iasa la iveala o frustrare de-a mea.

Is it just me sau mare parte din viitoarele mamici, inainte sa nasca, se asteapta ca puiul lor sa fie ca unul dintr-o reclama de celebre scutece absorbante, bucalat, rozaliu, zambind larg si gangurind si care are cuvantul mama pe buze?
Is it just me sau tot o mare parte din mamici descopera ca nu e asa? Poate una din primele frustrari de mama e diferenta dintre copilul visat si copilul din realitate.
Samburel nu a fost niciodata un copil de reclama, dar nici departe nu era. Avea ochi mari si jucausi din prima clipa a vietii lui, mult par pe cap, micut dar grasut.
Rares a fost micut (acum prin comparatie pare urias), plapand, cu putin par pe cap, cu ochii mereu inchisi, slabut, care in loc sa gangureasca gemea de o durere pe care nu puteam sa i-o alin nicicum. Copilul realitatii mele nu stia sa planga, sau sa suga sau sa respire constant.
Samburel acum nu mai face nimic. Rares papa tot biberonul, tine ochii larg deschisi, ne amageste cu zambete, are botic, mai are si colici, ne umple serile, ne insenineaza diminetile… si ne limiteaza orele de somn noaptea.
Am visat un samburel, dar iubesc un Rares!

Dupa doua saptamani in care singurul aer pe care l-am schimbat a fost de la o rezerva la un salon, am iesit in lume… pe balconul din capatul holului. Acolo ma astepta o lume inalta. Am vazut un Bucuresti in care mi-ar placea sa ma intorc de fiecare data cand mi se face dor de vechi, de incremenire, de orice alta culoare care nu e cenusiu. Se vedeau doar acoperisuri mai noi, mai mucegaite, mai verzi sau mai rosii. Un Bucuresti care inceta sa fie furnicar. Era intim desi avea tot cerul deschis deasupra. Lumea acoperisurilor ma primea cu buzunarele halatului pline de frustrare, spaima, durere, speranta si iar teama. Si m-a lasat sa privesc fara sa ma simt stinghera. Am stat cat o clipita si am respirat nou cat o plimbare de o ora in parc.

Prima data ne-a luat pe nepregatite samburel. A doua oara a fost Rares. O bucatica de om, cat doua kilograme de zahar, sau de faina, sau orez, a ales el sa vina de ziua Frantei. Nu mi-a mai ramas decat sa spun: ” Allez les Bleus!” Intr-o zi in care aveam plan de pedichiura, am ajuns sa fac o anestezie si sa astept… cu inima cat un purice, cu respiratia putin incremenita, cu ochii mult inlacrimati… primul semn, primul stimul pentru existenta de mama: primul tipat! Si a tipat. O data! De doua ori! Restul a pastrat pentru mai tarziu.