“Eu nu am vazut sacrificiu mai asumat, mai organic, decat cel al mamelor pentru copii. Este de neinteles pentru noi, barbatii. Si barbati romani pe de-asupra, educati, pardon – cocolositi, de aceleasi mame sa se creada centrul galaxiei. Nu putem intelege cum poti sa renunti, de tot, la tine.
Mamele raman pentru totdeauna un port. Bratele lor sunt radacinile noastre. Mangaierile lor ne picteaza cochilia in care, toata viata, o sa ne retragem sa mai intelegem o data ce-i iubirea. Ne dau drumul incet, cate putin, suferind de teama. Pentru ca ne batem la scoala. Pentru ca facem febra. Pentru ca ne imbatam prea devreme pentru prima data. Pentru ca iubim o alta femeie. Pentru ca suntem niste tonti si n-o sa ne descurcam singuri cand ele n-o sa mai fie.
Si se topesc pentru noi. Si uneori ne protejeaza prea mult, uitand sa ne caleasca pentru frigul de-afara. Dar alteori ne ard cate-o palma de ni se invarte capul la loc. Si ni se pare absurd cand le vizitam si ne cearta sa ne punem fular. Doar stim ca in rest oricum nu purtam. Si le judecam. Citim doua carti de psihologie si stim ca ne puteau creste mai bine, mai corect. Dar uitam ca ne-au crescut cel mai bine. Cum au putut ele.
Si ne lasa apoi sa ne traim viata. Dar in secret, ele o traiesc tot pe a noastra. Si noi ne suparam, dar stim ca n-avem ce sa le facem. Asa sunt ele. Si, in incheiere, chiar daca o sa va suparati pe mine, trebuie sa va spun ca, totusi, in ciuda protestelor voastre…de ce sa ne ascundem dupa deget? A mea e cea mai buna mama din lume.”

Sursa: dobro.ro

Fata din provincie, vine la capitala Încareumblăcâiniicucovrigiîncoadă. Ea s-a măritat din interes, eu din dragoste. Partea bună e că și ea se îndrăgostește.

În ultimul timp am avut ocazia să stau mai mult în orașul prăfuit din bărăgan, unde bate afuristul ăla de Crivăț, încât nici crema scumpă de la Clinique nu mai face față. De mult nu mai sunt un Actor acolo și mă arată lumea cu degetul, că cică sunt Observator.

M-am dus eu cu aerul meu de bucureștean parvenit, cu căștile de la telefon înfipte bine în urechi, cu buzele murmurând cântecele lui Amy Macdonald, cu geanta pusă poștărește (pentru că în București se fură și biletul de tramvai), cu mâinile băgate nesimțit în buzunare. Și nu, nu au întors capul după mine din motive de eleganță sau aer de femme fatale, ci pentru că eram singura cu fire ieșind din urechi, aveam aer de nebună ce vorbește singură, pentru că geanta o poartă așa doar poștașul, iar dincolo de 25 de ani nu mai bagi mâinile în buzunar, ca femeie ce ești. Acolo doamnele sunt doamne doar dacă arată în mod evident că au fost tapate acum cel mult o oră, dacă au genți pe umăr, musai asortate cu încălțările și dacă au o haină de piele pe ele. Și m-am gândit ce bine e la București.

În orașul cu ciulini trece o salvare o dată la câteva ore. Și atunci lumea e neliniștită și întrebătoare. “Oare unde a fost un accident?”. La mine pe Colentina trec doua salvări la câteva minute. Și nimeni nu se mai întreabă nimic, ba chiar sunt șoferi care nici nu se dau în fața lor. Ce rău e la București.

Acolo o străină mi-a adus într-o crăticioară plachie de pește doar pentru că i-am zis că mi-a făcut poftă cu poveștile ei despre Deltă. La București probabil că nu e așa mult pește.

Cinematograf sincer nici nu mai știu dacă mai e acolo. Teatru da, concerte foarte rar. În București sunt cu duiumul, dar la ce folos dacă nu ajung decât rar?

Și cât îmi place că faci 5 minute până la piață, în 10 minute sunt la gară, sau dacă pierd trenul în alte 10 ajung la Dunăre ca să iau vaporul. În București…

Până la pensie, când ne vom retrage amândoi într-o căsuță din paiantă undeva la aer curat, capitala e casa mea. Nu e cel mai rău loc de pe pământ, dar de ce nu miroase niciodată a flori pe străzi?

Wow, ce bine arăți azi! Da, tu! Nu te mai uita fix în ecran pentru că despre tine e vorba. Ți-ai făcut ceva la păr? Îți stă foarte bine! Ești minunată! Ești minunat!

Smile!

Cum niciodată nu prea am înghițit atitudinile extremiste, nici de data asta. Nu sunt pro, dar nici anti. Adică e stupid să fie musai sa ieși azi la restaurant și să cumperi trandafiri la supra-preț. Dar la fel e și să renegi ceva care nu e al tău. Adică e ok să renegi, dar atunci să renegăm și jeans-ii care nu-s ai noștrii, și sarmalele (simțiți durerea?) sau Friends (eu la Friends și Gilmore Girls nu renunț nici picurată cu ceară).

Și poate de Dragobete nu am cu cine lăsa copilul și mi se ofilesc petalele de trandafir de pe pat în cazul în care face criză de măsele. Așa că noi am am sărbătorit pe 12 si Valentine’s Day și Dragobetele. Doamne ferește să fi sărbătorit și 8 martie.

Happy whateveryouwant Day!

Să vă zic despre o mamă în cod portocaliu:

Se lasă copilul cu bunica si se porneste pe jos cu mainile pline de bagaje, târându-si Uggs-ii total inadecvati viscolului de afară. Pe drum se intâlneste nefericit cu doi câini lătrători si amenintători. Mama tânără isi aminteste de un truc: se asează pe vine si câinii se potolesc atunci când ea apucă amenintător un pumn zdravan de zăpadă pufoasă. Și stă așa ori până când se potolesc fiarele ori până când apare un autoturism salvator. Apare autoturismul! Peste o oră și ceva mama în plin cod portocaliu face pârtie pe un trotuar până ce o ia cu picături de transpirație pe spinare. Dă 7 lei și o sacoșă de fructe unui puști întrebător: “Tanti să vă ajut cu zăpada?”

Uff! Vineri mă fac fată de capitală si ma duc la Avatar!

P.S. Copilul a început să deseneze (sunt linii incerte, dar academic tot desen se zice)

Avem cod galben de oboseală. Se anunță cod roșu pentru zilele următoare. Nu e din cauze de puericultură. O să ne revenim cam pe săptămâna viitoare. Sper. Pa!

P.S. I really miss blogging!

Eram în ultimul an de liceu. Într-o zi am venit acasă și în curte era un cățel, un pui, care miorlăia la ușa din față. Negru, mic și cam urât, sincer. Tata zicea că era câine-lup, dar urechile pleoștite îl făceau să arate ca un maidanez slab. I-am zis să-l dea, ca nu-mi place, oricum nu-l egala pe Beto, cățelul meu drag care fusese otrăvit cu vreo două luni înainte. După Beto am plâns, dar pe ăsta să-l ducă. Asta de fapt, pentru că era o cățelușă. Nici mamei nu i-a plăcut. Tata a zis că-l păstrează, că avem nevoie de un câine de pază în curte. Și să o cheme și Betty, să fie cumva înrudită cu mine (nu pot mărturisi public toate numele mele). Dar a fost orice numai câine de pază nu.

A crescut, a devenit extrem de jucăuș, pașnic precum o rudă de-a lui de pluș. A supărat-o pe mama un timp pentru că fura papucii și răscolea tufele cu trandafiri. Și tata a certat-o rău de tot într-o zi. De atunci Betty a devenit cel mai cu bun-simț căine pe care l-am întâlnit vreodată. Sau pe care îl voi mai întâlni. Să nu-mi spuneți că animalele nu au bun simț. Pentru că dacă ar fi așa, atunci Betty a fost un prieten cu ochii mari și calzi, cu botul umed și cu perne pufoase în loc de degete.

Atunci când am plecat la facultate mi-am luat rămas bun de la dormitorul meu, de la curte și de la ea. Și așa făceam de fiecare dată când plecam de acasă. Iar atunci când mă întorceam plângea aproape ca să mă duc să ne jucăm. Eu îi dădeam drumul din curtea ei mică, ea îmi lingea mâinile apoi dădea rotocoale rapide în jurul meu. Îmi aducea o minge și mă ruga din priviri să o arunc. Și toate astea fără un minut de dresaj. Doar cu sufletul ei. Să nu-mi ziceți că nici suflet nu a avut!

Betty a crescut trei copii. Primul a fost Marius, pe care îl căra în spate ca și cum ar fi fost un ponei. Niciodată nu l-a zgâriat, mârâit, mușcat. Docilă îl lăsa să i se urce pe spate și îl plimba prin curte. Apoi la fel și cu Andreea. Pe Rareș l-am lăsat tot în grija ei. Îi verifica, în vară, dentiția. Îi băga degetele în gură iar ea se lăsa pe o parte. Nu știa pe atunci de jocul de-a poneiul. Și nici nu o să-l știe vreodată.

Nu intra niciodată în casă, nici măcar ademenită cu mâncare, nici când ne era milă de ea că-i e frig. Stătea lipită de ușă, afară. Nu ieșea din curte fără aprobarea cuiva, sau la primul ordin intra înapoi. Mergea la pas oriunde, atăta timp cât era cu unul dintre stăpânii ei.

A fost aici de la început, e de-o seamă cu casa. De 10 ani, aproape 11. Până azi!

Dimineață m-a condus la poartă, apoi a mers pe lângă sania în care era Rareș. Ca întotdeauna alături de cei mai mici. S-a întors în curte și ca niciodată a intrat în casă, în hol. S-a lungit cu botul pe labe și a vrut liniște. Mama a dus-o afară ca să-i dea lapte, crezând că o doare ceva. A ieșit, s-a așezat și apoi a plecat de tot. Acolo unde se duc doar cățeii care știu să iubească. Și să nu-mi spuneți că ea nu a știut.

Și să nu-mi mai spuneți că următorul cățeluș frumos o să-mi răpească sufletul. Pentru că un alt câine mai bun, deștept, frumos, loial, prietenos… eu nu am să mai întâlnesc nicicând.

Nu mai pot să i-o arat lui Rareș pe Betty la geam. Și mă doare.

Da, da, a tatălui. Studii recente (cel mai probabil ale cercetătorilor englezi) arată că și proaspăt tătici pot suferi de forme diferite de depresie post-natală… a partenerelor de viață. Să fim bine înțeleși: depresia a taților, nașterea a mamelor.

Se pare că, în cazul în care viitorul tată este atașat de sarcina partenerei sale, nivelul testosteronului scade iar cel al estrogenului crește. Se bănuiește că aceasta este modalitatea naturii de a-i face pe reprezentanții sexului tare să fie mai atașați de viitorul bebeluș, în momentul nașterii.  Pe lângă transformările hormonale bărbații trebuie să facă față (asemeni femeilor) noului mod de viață.Iar doamnelor, dacă noi avem nouă luni la dispoziție să ne obișnuim cu minunea ce crește în noi, ei nouă luni aleargă după căpșuni și murături.

Așa că dacă vă vedeți soțul că-și arde dvd-urile cu NFS (Need for Speed) e de rău. Sau nu?