Nu înțeleg de ce copilului meu nu-i place să lenevească dimineața în pat. Atunci când e vâj afară și urlă geamurile de frig și-ți dorești să aduni toată căldura din lume în mâinile și piciorele ce vor degera peste cam o oră în zăpadă. Sau atunci când în sfârșit ai soare prin crăpătura celor două draperii și vrei doar să te mai mângâie el (soarele sau oricine vrei tu) încă 5 minute.

Nu înțeleg de ce copilului meu nu-i place ca jucăriile lui să fie în PERFECTĂ ordine. Aranjate pe culori, sau în scara măgarului, pe înălțime. Mereu în același loc, în aceeași ordine.

Nu înțeleg de ce copilului meu nu-i place să mănânce ca un roboțel. De ce în loc de o farfurie mâncată în dumicați perfecți, fără firimituri și ciorbă scăpată pe la colțul gurii, cu pumni strânși trântiți nervos pe masă, el alege asta: firimituri, zeamă împrăștiată și pumni.

Nu înțeleg de ce copilului meu nu-i plac hainele impecabile de dimineață până seara târziu. De ce preferă să le facă un semn cât de mic, sau cât mai mare cu suc, lapte, budincă, iaurt, banană sau carioci?

Nu înțeleg de ce copilul meu preferă să bușească pereții din casă cu mașina minunată de la Little Tikes și nu adoră să meargă cu mașina în liniște, ocolind perfect colțurile, covoarele, varul și vopseaua. Am zis în liniște?

De ce îi place copilului meu să cerceteze pampers-ul plin? De ce la 1 an și 8 luni nu rostește perfect românește: “Mama, aș dori să merg la toaletă, dar stai liniștită că mă descurc singur cu tot și o să și dezinfectez vasul după”?

Cum nu își dorește ca în timp ce eu verific mail-ul sau bântui bloggărește, el să completeze integrame, să-mi coasă goblenuri cu cai alergând prin poiene cu flori, să șteargă praful, să facă repede o budincă?

Nu înțeleg de ce preferă să ne administreze la ceas de noapte picioare și pumni, capete și dosuri în cele mai dureroase porțiuni locuite de organe interne pretențioase (ficatul e pe primul loc). De ce nu se învelește singur? De ce nu-și face patul la fel de singur? De ce nu-și aerisește camera?  Și nici aspiratorul nu ar fi o idee atât de rea.

Nu înțeleg de ce uneori mi-e greu să-l înțeleg.

Prima băiță a lui Rareș a fost “chiuvetă style”. A venit asistenta, mi l-a desfăcut repede din scutece, l-a luat de gât și glonț cu el sub jetul de apă. Eu nu am respirat ceva timp, am dat repede din gene, am înghițit amar și mi s-a părut oribil. Cum adică? Fără cădiță? Fără atingeri delicate până să-l ia cu sughiț? La chiuvetă?

Ei bine da! Și lui i-a plăcut foarte mult. Nici un sunet nu a scos. Și tot l-am mai spălat de atunci în “chiuveta style” și deja numim operațiunea “duș”. Numai că asta era “pe vremea mea de proaspăt mămică”. Acum există și cădiță pentru chiuvetă. Watch this!

Rareș poate deschide ferestrele de pe la 15-16 luni. Singurul impediment e înălțimea, dar dacă ajunge, are nevoie de 5 minute să-și dea seama cum funcționează mecanismul. Dacă adaugi la asta pasiunea pentru cățărare… hmmmm, apar fiorii.

Fiecare copil are cea mai bună mamă pentru el.

Ei bine nu! Nu mai cred asta. În general poate, dar nu întotdeauna. Pentru că altfel, cu cea a greșit bebelușul de numai câteva luni care plângea în brațele mamei lui aseară. Pe la ora 19, în fața librăriei de la blocul meu? Pe -15 grade? Dar nu că plângea. Urla de ți se rupea inima, oricât îl legăna ea.

Să fi fost alungată de acasă? E posibil. Fix în seara aia? Și asta e posibil. Asta înseamna că cineva o alungă de acasă, în mod constant din vară, când în serile când mă întorceam cu Rareș din parc ea cerșea alături de doi copii. Mi-a cerut bani și eu i-am dat copilului o banană (tocmai ce cumpărasem pentru copilul meu). Și ea m-a întrebat: “Da’ bani nu ai?”. Și deși nu obișnuiesc să dau bani cerșetorilor (sechele din adolescență), i-am dat ceva, nu știu cât, cu condiția să ia lapte pentru copii. “Da!” (Yeah, right!)

Știu că sunt foarte mulți oameni mai puțin norocoși decât mine și încerc să nu-i judec pentru alegerile pe care le fac. Dar să ieși la cerșit cu un bebeluș învelit într-o pătură, într-una dintre cele mai geroase seri din iarna asta, e… răutate, nepăsare, cruzime?

Pentru mine toaleta este cartea de vizită. Dacă e albastră cu jucării aruncate în cadă e a unei case în care e cel puțin un copil mic. Dacă pe cadă sunt recipiente roz cu spumant Barbie, e clar e o fetiță acolo. Dacă la oglindă sunt două parfumuri, un demachiant și o cremă de noapte… a lady is in the house. Dacă e albastră, cu jucării în cadă, cu parfumurile la oglindă și o periuță de dinți electrică lângă… e  a noastră.

Niciodată nu zic despre un restaurant că e bun până nu îi văd baia. Cea de la Palatul Ghika, cu orhidee pe marginea chiuvetei mi-a rămas ca o amintire dragă. Ce trebuie să aibă o toaletă bună? Gresie și faianță care sclipesc, curat în cabine, apă caldă la chiuvetă, senzor de curs apa (pentru că am o fobie cu locurile în care au pus mâinile cei ce s-au spălat pe mâini înaintea mea)și săpun lichid care miroase frumos (de preferat lăcrămioare). Și oglinzi mari. Și prosoape de hârtie în loc de uscătoarele automate. Și foarte important: un loc în care să-ți atârni geanta sau haina. Să nu stai să-ți tot pui geanta pe umăr și ea tot să cadă.

Fără nici o legătură cu cele de mai sus, de vreun an de zile intimitatea băii mele a dispărut. În baie se intră cu copilul. Sau se intră singur și închizi cu cheia dacă nu vrei să intre și copilul după tine. Varianta a doua se poate aplica doar în cazul în care are cine supreveghea copilul în momentele tale de izolare. Altfel… nu știi ce surpriză te așteaptă la ieșire.

Legătura din cele două paragrafe vine acum: ce mă fac eu dacă la următoarea plimbare în doi cu Rareș apare o necesitate de a verifica toaleta? Bun intru cu copilul. La mine acasă e ușor să împart restricții verbale: nu pune mâna, nu ai voie, Rareș tu nu auzi? Dar asta, în public, m-ar face să fiu etichetată cel puțin ciudată.

Pe principiul agățătorii pentru geantă și haină propun:

Spălați-vă pe mâini liniștite!

sursa: Mommysentials

Sunt fascinați de trusa ta de unghii, sau de pungile din sertar, poate chiar și de un episod de desene animate. Dar atunci când tu vii și-i propui ceva, orice, se încruntă, face ochii mici, bate din picior, zice scurt NU, întoarce spatele și pleacă. Ce faci atunci? Da, îl poți pedepsi. Dar dacă se află în perioada în care are nevoie să-și afirme identitatea și individualitatea, nu vei reuși decât să-i întărești comportamentul mai sus descris, iar tu vei avea impresia că ești pe drumul eșecului. Pe copii îi putem seduce cu jucării, cu bomboane (de preferat nu seara), cu lucruri în mod normal interzise lor, la care apelăm pentru a ieși din criză. Criza copilului, să fim înțeleși. Dar cel mai bine îi seducem cu vorbe. Avem nevoie de: imaginație, atenție, iscusință și desigur dragoste. Toate astea se pun în cantități egale.

Cum să-ți seduci copilul în 10 pași. Care nu-s decât 5! (varianta toddler)

1. Fii zen. Adică nu încrâncenată. Zâmbește și propune-i să vină în pătuț și să pună docil capul pe pernă. Dacă nu vrea și îți întoarce spatele, fă-te că-l ignori, ia jucăria lui preferată, sau perna, sau pătura și comportă-te ca și cum ai vrea să te culci în locul lui, pe perna lui, care acum e A TA. Poți accentua: A MEA! Copilul meu vine înapoi în 5 secunde, îmi ia perna și se asează în pat.

2. Oferă-i o alternativă inferioară. Adică nasoală pentru el: Nu vrei să mergi pe jos? Ok, atunci mergem în casă. Va merge pe jos, chiar mai repede decât tine.

3. Distrage-i atenția. Pe asta o știe orice mămică, nu o mai dezvolt.

4. Implică-te într-o activitate și exprimă prin gesturi și cuvinte cât de mult îți place (să strângi jucării). Numai că asigură-te că ești în aria lui vizuală. Nu-l invita, nu te ruga, doar “bucură-te” de ceea ce faci. Va veni și el să te ajute cât de repede. Iar dacă nu, asta e, spor la treabă!

5. Nu-l lăsa pe tati la treaba asta cu sedusul. Bărbații în general nu se pricep și (tocmai de-asta) nici nu le place. În schimb noi, doamnele, suntem dotate cu ceva ce multor bărbați le lipsește: inteligență emoțională. Și ea ne ajută să găsim metode eficiente de a transforma un tăuraș într-un miel de pluș.

Eu toate aceste metode le încadrez la “luat pe după vișini”. Și am început să devin expertă pentru categoria de vârstă 0-18 luni, în pregătire pentru 0-19 luni. Pentru că puștiul din dotare numai docil nu este, am preluat/inventat/modificat fel și fel de metode de a trece de la “my way or no way”, la “desigur mami”, într-o variantă non-verbală împletită cu verbal-bebelușean.

Sunt haioase farsele pe care ți le fac alții atunci când ești copil. Adică îmi aduc aminte cum unchii mei m-au pus să miros un tort de friscă și apoi mi l-au tapetat pe față, sau cum îl învățam pe fratele meu tot felul de prostii, sau cum i-am spus verișorului meu de 5 ani că “idiot” înseamnă inteligent și el striga vesel, în gura mare prin curte: “Sunt un idiot!”, iar noi ne prăpădeam de râs.
Dar asta mi se pare crud!