Cum era aia cu Repetitio est mater studiorum?

După toceala de la statistică, materie absolut oribilă by the way, prima dată când mi s-a întâmplat asta a fost în lift. A doua lună cu copil, prima lună după ce tatăl copilului (coincidenta face să fie aceeași persoană cu soțul) îi luase un carusel. Carusel mult prea cântător. Plec singură până la farmacie și în lift încep să fredonez melodia de la carusel. Și pe drum spre, chiar și în farmacie. După ce schimb câteva replici cu farmacista, îmi dau seama cât de enervantă e melodia și cât de low trebuie să se simtă nervii mei. După asta am început să urăsc și să fredonez fiecare melodie de la fiecare jucărie cu baterii.

Următorul episod important a fost cu Thomas. And his friends. Copilul este absolut siderat de fenomenul trenului albastru și vorbitor, încât calc pe Thomas, îl văd și îl aud pe același Thomas suficient de des. Și plec la cumpărături. Lift: They’re two they’re four they’re six they’re eight. Ies din scara blocului: Shunting trucks and hauling freight. Cer două cepe și un kg de brânză: red and green and brown and blue. Plec spre casă: they’re the really useful crew. Si bis! Ajung acasă și de multe ori îmi găsesc soțul fluierând a Thomas.

În seara asta am repetat melc, melc, codobelc, de cel puțin douazeci de ori. Și din tot, copilul nu a reținut decât ” becă!”. “Mami, becă!”. “Iar?” “Da”. La nesfârșit, până când ai impresia că ți se întipăresc silabele pe creier, că fac șanțuri adânci și data următoare când vorbești cu șeful, mai mult de codobelc nu ai să poți.

Și pentru ca lucrul ăsta să-mi fie foarte clar, după ce terminam fiecare rundă de melc, melc, copilul mă aplauda și-mi zicea: “Bao mami!” (aka bravo mami).

Avem o lună și un pic (mai mult) de când am călcat prima dată pragul grădiniței. Planul era așa: ducem copilul treptat, fără întreruperi, ne rugăm la Cel de Sus ca să mănânce cât de cât pe acolo, să doarmă, mă înarmasem cu multă stăpânire de sine în ceea ce privește greutatea lui corporală, ce avea să scadă. Nu a prea fost după ce ne-am plănuit noi acasă. Ci…

… După două zile acceptabile de mers la grădiniță, face copilul gastro-enterocolită, trei zile nu merge la grădi, patru stăm în spital și apoi o săptămână stă acasă ca să se refacă. Ne întoarcem la grădi după doua săptămâni de pauză și abia atunci începe greul. Tati duce copilul dimineața (ceea ce face momentul puțin mai suportabil pentru Rareș), mami îl ia la ora 4 și ceva. De la prima săptămână în care plângea foarte mult (de fapt cam toată ziua, dar am vrut să sune mai soft), treptat, în pași multi și mărunți, a plâns din ce în ce mai puțin, s-a jucat și a dormit din ce în ce mai mult. Cu ce nu am prea avut probleme a fost mâncarea. A mâncat binișor de la început, ca acum să mănânce două feluri la prânz, , încă o masă consistentă seara, plus gustările aferente și micul dejun. Nu l-am cântărit , dar arată mai cărnos .

Principalele motive pentru care Rareș a mers la grădiniță de la frageda pruncie de 2 ani, au fost: limbajul și socializarea. Rareș avea/are o întârziere în achiziția limbajului. Nu s-a pus problema că nu va vorbi. Știu cazurile geniilor care au vorbit târziu, sau cazurile unor copii nici prea genii, dar încurajările de genul ăsta nu au mers niciodată la mine. Mă interesează doar copilul meu și fac tot ce-mi stă în putere să-i fie bine acum și de acum încolo. În privința asta un progres este notabil, cuvintele noi apar aproape zilnic, așa cum apar și asocierile de 2-3 cuvinte (ata podu = alt pod).

Am observat că e mai curajos cu persoanele străine, deși acum suntem în plină perioadă fuzională creată de teama de abandon în curtea grădiniței.

Uneori cred că e într-o perioadă de grație a copilăriei lui. E vesel și haios, foarte energic (uneori suspectez educatoarele că-i dau cola-pepsi) și șmecher.

He is my sweet baby!

Varianta clasică: “Nani, nani, puiul mamii, dormi cu mama….”. Totul cântat șoptit, cu multă dragoste în glas și în privire, lumina difuză, toate tușele idilice și pline de glow.

Varianta lui Rareș: “Nani, nanii, puiul tatii (T-A-T-I-I), nani p(o)uiul tatii!”. Maică-sa siderată (dar sincer, cu muuuultă mulțumire pentru tatăl care știe să fie prezent în viața puiului), repetă “puiul mamii”, cu accent pe M-A-M-I-I, se renunță la șoaptă și la glow în speranța că puiul nimerește măcar o dată genitivul corect.

La repetiții iese tot TATII. Și mă ia de gât.