Le uram cam de prin primele clase. Pe ele, ședințele cu părinții. Eu am fost tipul copilului în general previzibil, în sensul că mama nu a dus niciodată mâna la inimă în timpul vreunui briefing părinte-profesor. Cu toate astea, inevitabil aveam emoții.

Ca să înțelegeți mai bine: nu ascundeam notele, reproșurile învățătoarei/profesorilor le raportam din timp acasă, spuneam când mă alergam prin clasă și eram certată, o perioada tata mi-a fost profesor, deci îmi era imposibil să ascund ceva și cu toate astea îmi rodeam unghiile, transpiram abundent acasă în timp ce mama se aseza de obicei în banca mea, seara pe la 7.

Clar preferam să fiu acolo (freak control de mică)! Dar asta s-a întâmplat de așa puține ori, încât proporția de unghii roase era covârșitoare. Timp de o oră și ceva nu făceam decât să-mi imaginez momentul în care ajunsese întâlnirea (da, chiar și ședințele cu părinții au/aveau un tipic) și să-mi imaginez cele mai proaste scenarii.

Atunci când ajungea mama acasă, se deschidea cerul! Prin vizorul ușii încercam să-i deslușesc starea de spirit trădată de față. De cele mai multe ori, de la primul cuvânt auzeam “aleluia!”. În cazurile astea venea cu capul doldora de activități pentru comitetul de părinți (remember? ), cu notițe despre culegeri, bureți pentru tablă și huse pentru bănci.

… Azi ajung la grădiniță la Rareș și-mi spune educatoarea că mâine e ședință cu părinții. Am fost atât de emoționată încât am întrebat detalii despre oră cam de 2-3 ori. Apoi mintea mea a început imediat să țeasă pânză despre cum o să stau eu mândră acolo, printre ceilalți părinți (mi-am propus să fiu mândră indiferent de ce aud), despre ce ar putea să-mi spună educatoarea despre el în particular (o fi ciufulit vreun copil, o fi pupat vrea fată, o fi stricat, o fi cântat….).

Ba nu vreau să mă gândesc la cum o să fie, ba mă gândesc prea mult la asta. În schimb sunt incredibil de mândră de el (și puțin și de noi, părinții lui), pentru că a făcut tot ce a știut el ca să devină copilul adorabil care este. Pe cuvânt că este!

Revenind: bun bun, nu mă duc mâine cu texte, dar cum mă îmbrac?

Cum era aia cu Repetitio est mater studiorum?

După toceala de la statistică, materie absolut oribilă by the way, prima dată când mi s-a întâmplat asta a fost în lift. A doua lună cu copil, prima lună după ce tatăl copilului (coincidenta face să fie aceeași persoană cu soțul) îi luase un carusel. Carusel mult prea cântător. Plec singură până la farmacie și în lift încep să fredonez melodia de la carusel. Și pe drum spre, chiar și în farmacie. După ce schimb câteva replici cu farmacista, îmi dau seama cât de enervantă e melodia și cât de low trebuie să se simtă nervii mei. După asta am început să urăsc și să fredonez fiecare melodie de la fiecare jucărie cu baterii.

Următorul episod important a fost cu Thomas. And his friends. Copilul este absolut siderat de fenomenul trenului albastru și vorbitor, încât calc pe Thomas, îl văd și îl aud pe același Thomas suficient de des. Și plec la cumpărături. Lift: They’re two they’re four they’re six they’re eight. Ies din scara blocului: Shunting trucks and hauling freight. Cer două cepe și un kg de brânză: red and green and brown and blue. Plec spre casă: they’re the really useful crew. Si bis! Ajung acasă și de multe ori îmi găsesc soțul fluierând a Thomas.

În seara asta am repetat melc, melc, codobelc, de cel puțin douazeci de ori. Și din tot, copilul nu a reținut decât ” becă!”. “Mami, becă!”. “Iar?” “Da”. La nesfârșit, până când ai impresia că ți se întipăresc silabele pe creier, că fac șanțuri adânci și data următoare când vorbești cu șeful, mai mult de codobelc nu ai să poți.

Și pentru ca lucrul ăsta să-mi fie foarte clar, după ce terminam fiecare rundă de melc, melc, copilul mă aplauda și-mi zicea: “Bao mami!” (aka bravo mami).