De o lună și un pic am pierdut diminețile. Aproape pe toate. Am pierdut mânuța care te mângâie pe obraz, degetele care-ți caută cu îndârjire nara, sau ochiul, sau dintele de sus. Am pierdut ochii care te verifică la fiecare răsuflare mai puternică, ca să vadă daca te-ai trezit ori ba. Mi-e dor de diminețile noastre, dar nu pot face altceva decât să le fructific pe cele din week-end.

În schimb am căpătat dimineți în care prind soarele imediat după răsărit, în curând la răsărit, iar peste câteva luni chiar înainte. Am căpătat dimineți în care învâț că o curbă se ia cu a doua, că banda a doua e cea mai comodă, dar si cea mai lenta de multe ori. Pot vedea marcajele noi de la Universitate, încerc sa-mi depăşesc frica de p-ta Victoriei ( cea mai cumplita intersectie in opinia mea) si descopar ca in mine zace latent un birjar, care se manifesta cu pasiune in momente pline de mârlanie din partea colegilor mei de trafic.
Problematic o sa fie atunci când o sa iau copilul in maşina cu mine si când va trebui sa fabric nişte exclamari-catharsis acceptabile pentru limbajul tip copiator al puiului. Sau pur si simplu sa mă abtin.

(Rândurile astea sunt începute acum 4 zile)