Cred ca aveam vreo 12, hai 14 ani. Adica inca mai credeam in printese si deja visam la prinți frumoși. Si vad eu la televizor, din pură întâmplare “Prințesa Sissi”, cu Romy Schneider. Mă prinde mai ceva ca Cinderella, mă îndrăgostesc subit de Frantz, de prințesă și mai și, îmi e drag tatăl ei și-mi vine să-i dau vreo două palme mamei prințului. Apoi văd iar filmul, tot din întâmplare, iar și iar. De vreo 4 ori tot l-am văzut, trunchiat, pentru că pe vremea aia se dădeau filmele în partea unu și partea doi.

Nu știu dacă ați auzit de Sisi. Sau dacă ați văzut-o. Era subțirică în talie, avea un par superb, strâns într-o coadă foarte elegantă, era copilăroasă… și cel mai important: avea crinolină. Adică rochiile alea largi, pe cercuri, tipic de prințese. Acum, eu vă povestesc de Sisi din film.

Și ajung eu la Viena. Romantic, frumos, impresionant, fântâni, culori, chestii nemaiîntâlnite și eu ce fac? O fugăresc în stil paparazzo pe Sissi prin oraș. O văd pe căni, pe pahare, cărți, tricouri, brelocuri și cutii de chirituri. Alerg din souvenir-shop în souvenir-shop și o prind mereu în poziția aia cu privirea întoarsă ușor peste umăr. Și zic să o fac în stil mare și să mă bag și în intimitatea ei, ca la noi în țară, adică să mă duc cu flash-ul la capătul patului ei, în muzeul Sissi. Dar prințesa nu e disponibilă decât până pe la 5 jumătate și era deja 6 fără. O iau iar prin souvenir-shopuri. Dar nu o pot avea pe Sissi pe cană, dimineața , la lapte cu fulgi. Chiar nu pot! Nu aș mai prețui-o deloc. Așa că aștept următoarea vizită la Viena. Și pe Sissi.