Eu în bucătărie, copilul prin sufragerie, televizorul pe ceva teleshopping.

- Vrei să ai un corp tonifiat în numai câteva săptămâni?

- Niu! (e de fapt un Nu cu accent pisicesc)

- Vrei să zici adio celulitei?

-Niu!

-Comandă acum tone&relax!

-Niu!

După o enterocolită prelungită cu greva foamei pentru câteva zile, după reintrarea pe fusul orar de București pentru un copil ce nu a atins pământul în două săptămâni de stat pe la bunici, a urmat o săptămână de urlat și tantrum în mijlocul străzii, cu refuzul categoric de a pune un pas în afara casei. I-am verificat tălpile, degetele, sandalele, i-am verificat și temperatura, l-am purtat chiar, o săptămână numai în brațe încercând să-l înțeleg, și am ajuns la concluzia că puiul s-a răsfățat peste limite și dorește exclusiv în brațe. Concluzia am tras-o în dimineața în care am rămas blocată de spate, atunci când lombosciatica acută a pus stăpânire pe spatele meu. Atunci copilul a redescoperit mersul pe jos, în urlete ce provocau vociferări pe stradă, dojeneli adresate mamei că de ce nu-l ia în brațe, priviri acuzatoare. După jumătate de oră de plâns a început să-i placă și lui să meargă și să alerge. De atunci nu am mai avut probleme.

… probleme cu mersul, pentru că virusul enterocolitei a revenit cu scaune moi și dese, cu febră, cu deshidratare și cu greva foamei instalată din nou. Și roșu în gât. Antibiotic! După ce și-a revenit am intrat pe filiera: de trei zile-ncoace gura nu-i mai tace! Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru pofta lui de mâncare. Ar mânca încontinuu, nu-și neglijează mesele principale, iar gustările sunt la mare cinste: fructe, ciorbă, iaurt, ardei umpluți, pește…. mult și multe.

Și fusem la mare, ca să-i priască lui și de ce nu și nouă! Și el a fost pur și simplu fericit! Fericit că vede apă, nefericit că vede valuri, fericit că are tone de nisip la dispoziție, că se joacă fără limite impuse, că aleargă, că se udă, că zboară cu telegondola, că aleargă printre picioarele turiștilor, că se stropește la fântânile arteziene… fericit. Iar eu am înțeles că ăsta e rostul nostru: să facem ca el să fie  sănătos și fericit!

Ne-am întors de la mare cu negativism verbal. Gestual aveam deja de ceva timp, știe foarte bine să arate atunci când nu-i convine ceva. Acum știe să o facă și verbal. Un “NU” spus atât de dulce încât îmi vine să-l mănânc, dar la care trebuie să mă opresc din a-l trata ușuratic.

Drept încheiere am o întrebare: ce cadou (aka jucărie) mega-super-hyper să primească drept cadou pentru împlinirea primilor doi ani? Dacă știți ceva care ar putea să-l dea pe spate, please, let me know! (aaa, să se găsească în .ro sau măcar pe amazon.co.uk)

11 iunie 2010, mult după Hristos. Zi memorabilă, vă zic pe cuvânt. Azi s-a întâmplat…. un milestone. Pentru descrierea milestone-ului voi folosi mult estetica urâtului, puțin adaptată. Adică eu zic frumos despre chestii puțin urâte și mirositoare, dar cât se poate de normale în viața unui om.

A fost odată o mamă, un tată și un copil. Copilul nu creștea într-un an cât alții în doi-trei, mama nu era superwoman, tatăl nu era Zuperman, dar aducea mult cu… . Mama, adiacent si tatăl, își dorea ca moștenitorul apartamentului cu trei camere să contribuie la înflorirea financiară a familiei și să renunțe la viciul zilnic numit: scutec de unică folosință 4+. Bine, adevărul e că înțelegea din ce-i arăta copilul, că vrea el însuși la dezintoxicare. Venise căldura și uscat și aici și aici nu mai era deloc adevărat. În plus un copil de la o grădinița a râs de el pe motiv de absorbante cu animale desenate pe ele.

Dezintoxicarea presupunea o oliță, pe care o aveau de ceva timp prin preajmă, astfel încât copilul să știe că nu mușcă și nici nu pișcă. Făcuseră repetiții, așa, în joacă și își propuseseră ca în vara nasoală anunțată de însăși NASA să ducă la bun sfârșit proiectul. Cu o zi înainte de ziua T, adică azi, asta înseamnă că vorbim despre ieri, copilul a fost lăsat în chiloțel. S-a udat, a arătat, s-a șters și s-a explicat. În ziua T, adică azi, copilul a vrut nudism de dimineață (să nu înțelegeți din asta că suntem o familie ciudată, adică suntem puțin, dar nici nudism la 8 dimineața nu facem. Decât poate din acela care se referă la mecanismele gândirii, care ne mai lipsesc așa de dimineață.) Mama simte la un moment dat că nudistul principal comunică eliminarea, într-un stil total non-attachment parenting, folosindu-se de gaze lacrimogene cu atingere de cașmir. Zice să-i pună pampersul, tatăl nu și nu. Se împotrivește pe motiv de consecvență și bine face. Bine, el pleca la servici în câteva minute, așa că ce-i pasă lui de covoare murdare sau de alte scenarii lipsite total de cașmir sau alte atingeri plăcute. Dar ce-i drept foarte înmiresmate. La momentul Z din ziua T, copilul pune picioarele în X, mama simte iar eliminarea comunicată gestual, începe să strige isterică după oliță, ajunge APROAPE la timp, pune copilul pe oliță, care face APROAPE tot ce trebuia să facă acolo unde trebuia să facă. Tot ceea ce nu este inclus de APROAPE, a fost găsit pe covor.

Mama a fost foarte mulțumită-extaziată-fericită că odrasla ei începe să-și capete independența igienică. A felicitat copilul mai ceva ca la serbarea de sfărșit de an.

PS. Să nu-i spuneți vă rog că acesta e doar începutul si că vor urma accidente neplăcute și cu mult prea multe atingeri de tot rahatul cașmirul.

L.E.: să-i duc reviste cu Cars la baie? Ajută?