Am povestit ca o avem pe Zoe. De vreo trei saptamani. V-as povesti si cum de atunci ne chinuim sa o inmatriculam, dar lacrimile ar siroi, nervii s-ar razvrati, pumnii s-ar inclesta si cine stie ce alte grozavii s-ar intampla.Cert e ca Zoe nu mai are numere valabile si sta frumos in fata blocului, nemiscata, motiv de injuraturi ce ne umplu frigiderul pentru ca ocupam un loc de parcare al cuiva care s-a mutat primul in bloc. Sau printre primii. Dar pentru ca mie mi-e draga tare, iar copilul meu are o pasiune-obsesie pentru masini, mergem si o vizitam in fiecare zi. Eu port cheia de la masina mereu in geanta, de parca zici ca in lift imi vine cheful sa plec in Cismigiu cu masina si trebuie sa fiu pregatita. Copilul recunoaste buburuza portocalie si fuge nerabdator spre ea. De multe ori, in drum, ne luam o banana sau un covrig, deschidem mandrii portiera (de, suntem mama-copil cu masina), copilul se urca in fata, eu ma pitesc in spate, si… gata. Adica inchidem portiera si gata! Stam asa cuminti, in masina nemiscata. El mai brrrrr, eu o mai sterg de praf, ii mai aranjez un deodorant. Mancam banana si covrigul. La ceva timp distanta pornim radioul si masina incepe sa se miste. Nu fata-spate ci stanga -dreapta pentru ca mimam si un dans. Oprim muzica, mami porneste un pic motorul ca sa nu ramanem fara baterie pana la urmatoarea vizita. Ne dam jos, ne uitam mandri la ea, inchidem, verificam de 2 ori daca sunt usile inchise si plecam in parc.

Daca vi se pare ca ne umilim, gresiti profund! Noua ne face mare placere.

Azi am fost la Fundeni că să văd cum stau cu d-na T. Așa am aflat că azi e Vinerea Roșie, organizată de Asociația Română de Hemofilie.

“Apa din fantanile din centrul Capitalei va fi colorata in rosu pe 16 aprile, cand Asociatia Romana de Hemofilie organizeaza “Vinerea Rosie”: un demers menit sa atraga atentia asupra acestei maladii de care sufera in jur de 2.000

Evenimentul va include un mars al bolnavilor de hemofilie , care va incepe de la un hotel de langa Palatul Telefoanelor si va continua pana la fantana de la Universitate.” (sursa)

Și noi trombofilicii?

Aseară, atunci când am plecat de la prietenul T. s-a hotărât să conduc eu. (În altă ordine de idei prietenul T. i-a cumpărat copilului meu de nici 2 ani bere fără alcool cu gust de mere. Că e un fel de suc. După ce m-am zburlit bine, i-am spus să nu mai facă niciodată așa ceva până nu face ăsta micu’ 14 ani. Poate 12, ca să guste de poftă).

Ziceam de condus. Eu să conduc prin București. Zic hai, e noapte e liber, aveam de gând să o conduc întâi prin provincie, dar nu o fi foc. Trebuie să fie o dată prima dată. Plecăm de la T., trec de primul semafor, la prima trecere de pietoni nu am văzut pietonul care era cam departe de mine ce-i drept, semnal dreapta, treci pe banda stângă, iar semafor, iar pietoni (văzuți din timp însă), cedează trecerea, hai cu groapa, hai cu șantierul, semafor, treci pe banda din mijloc, mă depășeau toți, încă un semafor, pietoni, semafor, semafor și ajunsă sunt la Baba Novac. În fața mașina de poliție, mă ia un fior mic pe spate, dar na’ și poliția trebuie să circule pe undeva. Trec de poliție, mă îndrept spre pasaj, poliția după mine. Îi văd, dar presupun că au treabă în aceeași direcție cu mine. Al doilea fior pe spate. Eu merg, ei pornesc girofarul și nino-nino. Fior. “Fordul trage pe dreapta!” Ha? Eu sunt fordul deci eu să trag?! Până m-am asigurat, semnalizat, asigurat și tras, am întrebat suavă; ” Dar ce am făcut?” “Nu știu, trage pe dreapta că-ți zic ei!”. În mintea mea a trecut mult timp până când a ajuns polițistul la geamul meu și încercam să-mi dau seama ce crimă e aia să mergi ca melcul în linie dreaptă. Eram lac, picioarele erau din plastilină de-aia mișto de care are Rareș. Dau acte, mă duc la ei și mă întreabă de ce nu am plăcuță de înmatriculare pe spate (ce-i drept nu aveam o pierdusem într-un război cu o groapă cu o seară înainte). Îi explic, mă miaun cum că abia ieri am luat mașina. Îmi zice că fac razie pentru ceva furt și să conduc cu grijă. O seară bună!

Mă întorc, oblig soțul să conducă și mă arunc fix în spate, lângă copilul care dormea.

Prima tură de condus în București! Să-mi fie de bine!

Am adoptat-o pe Zoe. Azi.  

Zoe e mică, simpatică prin urâțenia ei, are fundul puțin cam mare, e scurtă scundă. E fâșneață, băgăciosă, iar eu mă topesc după ea. E “bolidul meu”!

Așa că, mame cu copii, soți și neveste, oameni în general: ferea că am de gând să și umblu cu ea! Mai timid la început, dar sper să mă descurc cel puțin la fel de bine ca toate platinatele-siliconatele-botoxatele care nu-știe-să-vorbească dar au bemveu la breloc. Daca ele pot, eu de ce nu aș putea?

P.S. cine are de câștigat mai mult în trafic? blonda sau bruneta? (asta ca să știu daca fac o schimbare de look)

Da ne-am dat la fund. Aveam nevoie de ceva aer și spațiu și se pare că tocmai la fund le-am găsit. La fund ne-am petrecut Paștele, pentru că nu am trimis nici măcar un mesaj de urări/felicitări/lumină. Le mulțumim acum celor care s-au gândit la noi, nu am fost indiferenți numai că ne-am dezobișnuit să trimitem calup de sms-uri. În rest a fost cu foarte puțin cozonac, 2 ouă și ceva prea multe sarmale.

Copilul fugărește în continuare toți câinii pentru a lua cu forța ceva afecțiune (unii ar putea deduce de aici că-i lipseaște aia părintească), botează pe fiecare după cum îl taie capul: eu sunt mamă iar tata e tati. Nu are absolut nici o regulă logică atunci când strigă mătuși, unchi sau alți copii din preajmă. Și mori de dragul lui când vrea să alunge câinii: iși!

Eu am început ceva dar nu vreau să zic ce până nu văd primele rezultate, vrem să adoptăm ceva dar iar nu zicem ce, vrem să plecăm în vacanță de adulți peste numai o lună dar nu prea știm exact pe unde și vreau să mă apuc de altceva dar nu știu exact ce. Clar?

În Vinerea Mare mama închidea televizorul. Trebuia să fie liniște, să ne putem auzi gândurile (așa de multe ori am impresia că ne e îngrozitor de frică să ne auzim și de-asta ne înconjurăm de ipoduri, căști, muzici multe și zgomotoase). Pe la 11 ne ducea de mână la biserică și ne trecea pe sub masa pe care era așezat Sf. Aer. De trei ori. Apoi veneam acasă și vopseam ouă. Seara mergeam la prohod.

În casă e liniște, peste puțin timp merg cu Rareș la biserică apoi vopsim ouă.

Să aveți liniște de sărbătorile astea! Și multă lumină!

În drum spre întâlnirea cu Max și Mara ne-am văzut cu d-na Mara, terapeuta lui Rareș. De fapt fosta, dar cumva încă o simțim aproape. I-a plăcut de Rareș, m-a întrebat dacă a început să alerge, dacă se cațără, dacă mai portă încălțăminte de la Ortopedia, dacă i-am scos talonetele de la pantofi. Da, da, da.

Apoi i-am întâlnit pe Mara și pe Max și pe dragonii lui care scot foc pe gură.

Ne-am simțit foarte bine pentru că:

• Mara a promis că nu dezvăluie mămicilor din blogosferă că ne-am întălnit la Mc’ și că i-am dat copilului cartofi prăjiți; sperăm că se ține de promisiune
• Max ne-a împrumutat un dinozaur care de fapt e dragon și nu s-a supărat pentru că Rareș l-a aruncat pe jos și “era să-i rupă capul”;
• Mara e likeable din prima secundă în care o vezi;
• Mi-am achiziționat sandalele câștigate la prima mea licitație ever; by the way: sunt superbe, comode și-mi vin perfect;
• Îl priveam pe Max și mă gândeam că mi-ar plăcea ca Rareș să devină un băiețel asemănător lui;

Dacă vreți să cumpărați haine faine la prețuri MUULT prea mici (în opinia mea) dați iama pe http://hainesecondhand-mara.blogspot.com/.