Prima băiță a lui Rareș a fost “chiuvetă style”. A venit asistenta, mi l-a desfăcut repede din scutece, l-a luat de gât și glonț cu el sub jetul de apă. Eu nu am respirat ceva timp, am dat repede din gene, am înghițit amar și mi s-a părut oribil. Cum adică? Fără cădiță? Fără atingeri delicate până să-l ia cu sughiț? La chiuvetă?
Ei bine da! Și lui i-a plăcut foarte mult. Nici un sunet nu a scos. Și tot l-am mai spălat de atunci în “chiuveta style” și deja numim operațiunea “duș”. Numai că asta era “pe vremea mea de proaspăt mămică”. Acum există și cădiță pentru chiuvetă. Watch this!
Rareș poate deschide ferestrele de pe la 15-16 luni. Singurul impediment e înălțimea, dar dacă ajunge, are nevoie de 5 minute să-și dea seama cum funcționează mecanismul. Dacă adaugi la asta pasiunea pentru cățărare… hmmmm, apar fiorii.
“Eu nu am vazut sacrificiu mai asumat, mai organic, decat cel al mamelor pentru copii. Este de neinteles pentru noi, barbatii. Si barbati romani pe de-asupra, educati, pardon – cocolositi, de aceleasi mame sa se creada centrul galaxiei. Nu putem intelege cum poti sa renunti, de tot, la tine. Mamele raman pentru totdeauna un port. Bratele lor sunt radacinile noastre. Mangaierile lor ne picteaza cochilia in care, toata viata, o sa ne retragem sa mai intelegem o data ce-i iubirea. Ne dau drumul incet, cate putin, suferind de teama. Pentru ca ne batem la scoala. Pentru ca facem febra. Pentru ca ne imbatam prea devreme pentru prima data. Pentru ca iubim o alta femeie. Pentru ca suntem niste tonti si n-o sa ne descurcam singuri cand ele n-o sa mai fie. Si se topesc pentru noi. Si uneori ne protejeaza prea mult, uitand sa ne caleasca pentru frigul de-afara. Dar alteori ne ard cate-o palma de ni se invarte capul la loc. Si ni se pare absurd cand le vizitam si ne cearta sa ne punem fular. Doar stim ca in rest oricum nu purtam. Si le judecam. Citim doua carti de psihologie si stim ca ne puteau creste mai bine, mai corect. Dar uitam ca ne-au crescut cel mai bine. Cum au putut ele. Si ne lasa apoi sa ne traim viata. Dar in secret, ele o traiesc tot pe a noastra. Si noi ne suparam, dar stim ca n-avem ce sa le facem. Asa sunt ele. Si, in incheiere, chiar daca o sa va suparati pe mine, trebuie sa va spun ca, totusi, in ciuda protestelor voastre…de ce sa ne ascundem dupa deget? A mea e cea mai buna mama din lume.”
Fata din provincie, vine la capitala Încareumblăcâiniicucovrigiîncoadă. Ea s-a măritat din interes, eu din dragoste. Partea bună e că și ea se îndrăgostește.
În ultimul timp am avut ocazia să stau mai mult în orașul prăfuit din bărăgan, unde bate afuristul ăla de Crivăț, încât nici crema scumpă de la Clinique nu mai face față. De mult nu mai sunt un Actor acolo și mă arată lumea cu degetul, că cică sunt Observator.
M-am dus eu cu aerul meu de bucureștean parvenit, cu căștile de la telefon înfipte bine în urechi, cu buzele murmurând cântecele lui Amy Macdonald, cu geanta pusă poștărește (pentru că în București se fură și biletul de tramvai), cu mâinile băgate nesimțit în buzunare. Și nu, nu au întors capul după mine din motive de eleganță sau aer de femme fatale, ci pentru că eram singura cu fire ieșind din urechi, aveam aer de nebună ce vorbește singură, pentru că geanta o poartă așa doar poștașul, iar dincolo de 25 de ani nu mai bagi mâinile în buzunar, ca femeie ce ești. Acolo doamnele sunt doamne doar dacă arată în mod evident că au fost tapate acum cel mult o oră, dacă au genți pe umăr, musai asortate cu încălțările și dacă au o haină de piele pe ele. Și m-am gândit ce bine e la București.
În orașul cu ciulini trece o salvare o dată la câteva ore. Și atunci lumea e neliniștită și întrebătoare. “Oare unde a fost un accident?”. La mine pe Colentina trec doua salvări la câteva minute. Și nimeni nu se mai întreabă nimic, ba chiar sunt șoferi care nici nu se dau în fața lor. Ce rău e la București.
Acolo o străină mi-a adus într-o crăticioară plachie de pește doar pentru că i-am zis că mi-a făcut poftă cu poveștile ei despre Deltă. La București probabil că nu e așa mult pește.
Cinematograf sincer nici nu mai știu dacă mai e acolo. Teatru da, concerte foarte rar. În București sunt cu duiumul, dar la ce folos dacă nu ajung decât rar?
Și cât îmi place că faci 5 minute până la piață, în 10 minute sunt la gară, sau dacă pierd trenul în alte 10 ajung la Dunăre ca să iau vaporul. În București…
Până la pensie, când ne vom retrage amândoi într-o căsuță din paiantă undeva la aer curat, capitala e casa mea. Nu e cel mai rău loc de pe pământ, dar de ce nu miroase niciodată a flori pe străzi?
Se ia o cutie de bomboane Raffaello. Se deschide. Se savurează din priviri, se ia o bomboană și se …. aruncă înspre copil. Se ia o alta, se privește languros și… se aruncă tot înspre copil. Copilul leșină de râs. În câteva secunde sufrageria e plină de bomboanele crocante pe dinafară și cremoase pe dinăuntru, care zboară pe traseul copil -mamă. Mama nu se supără, pentru că e la veșnica dietă .
Wow, ce bine arăți azi! Da, tu! Nu te mai uita fix în ecran pentru că despre tine e vorba. Ți-ai făcut ceva la păr? Îți stă foarte bine! Ești minunată! Ești minunat!
Știti pantofii ăia cu platformă înaltă, numiți ironic “bucuria piticului”?
Știți masinile alea de le strigă la catalog suv-uri, care sunt conduse uneori de persoane scunde sau de blonde “lipsite de apărare”?
Știți clovnul care merge pe picioroange?
Dacă le știți pe toate astea, aflați că există și copilul-prelungitor. E copilul de până în doi ani, micuț la statură, cu evidente complexe că nu ajunge la clanță, la blatul din bucătărie, la conținutul din chiuvetă. Ei, nu mai face crize, ci s-a emancipat și-și ia prelungitor. Așa:
Cum niciodată nu prea am înghițit atitudinile extremiste, nici de data asta. Nu sunt pro, dar nici anti. Adică e stupid să fie musai sa ieși azi la restaurant și să cumperi trandafiri la supra-preț. Dar la fel e și să renegi ceva care nu e al tău. Adică e ok să renegi, dar atunci să renegăm și jeans-ii care nu-s ai noștrii, și sarmalele (simțiți durerea?) sau Friends (eu la Friends și Gilmore Girls nu renunț nici picurată cu ceară).
Și poate de Dragobete nu am cu cine lăsa copilul și mi se ofilesc petalele de trandafir de pe pat în cazul în care face criză de măsele. Așa că noi am am sărbătorit pe 12 si Valentine’s Day și Dragobetele. Doamne ferește să fi sărbătorit și 8 martie.
Așteptam sala de la IMAX cam de vreo 3 ani. Atunci am decis că e minunată, inovatoare, superbă. A venit si la noi si abia așteptam o ocazie potrivită ca să mergem să vedem ecranul mare cât 7 elefanți. Și dacă e și AVATAR-ul mult lăudat cu atât mai bine. Am făcut rezervări cu o săptămână înainte, ne-am luat ochelarii speciali de la intrare, ne-am făcut instructajul cu “dacă îți e rău, scoți ochelarii si stai cu ochii închiși vreo câteva minute” (la 32 lei biletul nu-ți prea permiți să moțăi prin sală)și-am purces la Avatar.
Să vă zic de soldatul care își împlinea un vis în corpul de avatar? De avatarul care s-a îndrăgostit? De culorile minunate? De muzica la fel de bine aleasă. Am citit/auzit cârcotelile referitoare la povestea în sine, care nu e decât un clișeu. Și nu sunt departe de adevăr, dar totul este compensat de plăcerea care îi este oferită ochiului.
Nu mi-au plăcut: subtitrarea care nu era în format 3D, ecranul IMAX care nu e la fel de mare și de curbat ca pe cel pe care l-am văzut eu acum ceva timp în urmă, scaunele fără suport pentru paharul de băutură, neneaîmbrăcatînalb care ne-a prezentat tehnologia IMAX.
.