Avem așa (în plan deocamdată, în cuptor în seara asta, pe masă sper că mâine): vol-au-vent cu mousse de somon afumat, chec picant din piept de pui, muffins cu mazăre și șuncă, 2 x tort Joffre și platou cu fructe.

Eu mă afund în bucătărie, mâine aruncați o frânghie după mine.

Da, am făcut ceea ce o mamă “bună, perfectă chiar”, nu ar face. Sau dacă face ce am făcut eu tăinuiește si față de prietenele ei, care ar judeca-o și ar cataloga experiența … intolerabilă.

Am fost mamă de vacanță. Mamă part time. În colaborare. Din Ajunul Crăciunului până azi. Și mi-a plăcut la nebunie. Ceea ce e și mai bine e că mi-a priit. Nu-mi doresc să fie mereu așa, nu vreau ca viața noastră să se schimbe nici măcar un centimetru dar a fost așa, ca o felie mică de tort atunci când ai diabet, sau ca o zi fără aspenter atunci când ai trombofilie, ca un fum tras de cel care s-a lăsat acum doi ani, un mic păcat, dulce, asumat, irepetabil. Sau care se va repeta peste 6 luni sau un an. Dar care te unge la suflet și te face să nu mai visezi noaptea vitrine pline de torturi ornate demențial, sau stocuri epuizate la toate farmaciile sau trabucuri, țigări cu mentol, chiar și fără filtru, fum să iasă.

Am locuit în aceeași casă cu Rareș, dar am hălăduit atât de mult încât abia îl vedeam de 4-5 ori pe zi. Nu știu dacă a fost constipat sau nu, iritat sau nu, de câte ori a mâncat pește sau ficat, legume sau fructe, câte ore a dormit în fiecare zi, la cât a primit biberonul noaptea și dimineața devreme, sau dacă l-a mai primit pe cel de dimineața devreme. Știu că i-a fost bine, că a fost vesel, că probabil a mâncat pentru că e mai greu atunci când îl iei în brațe iar la funduleț sigur nu a fost iritat, mi-a zis bunica.

Am gustat din “ajutor la copil”, cel pe care nu l-am avut decât ocazional, în porții mici. Acum m-am și înfruptat cu el.

Am băut vin, roșu, de la bunicul meu, șpriț mai ales pentru că îmi place atât de mult gustul puțin acrișor încât aș bea damingene. Păcat că mă îmbăt după primul pahar sec. Așa că l-am servit îndoit cu apă.

Am jucat wist până la ore mici din noapte, am fost la munte o zi, doar eu și soțul meu iubit, ne-am plimbat de mână și nu am avut scaunul de mașină.

Am putut merge la întâlniri fără replica: știți, nu pot,  am copil mic și nu am cu cine-l lăsa. Am avut timp să ne gândim la idei îndrăznețe, să ne facem planuri pentru anul ăsta, planuri serioase, cu schițe și grafice.

Am dormit până la 12 și jumătate, iar când m-am dus să-mi văd copilul el era mâncat și culcat deja de prânz.

Am putut să zac, fără să-mi fie teamă că nu-l pot îngriji. Am avut frisoane cum nu am mai avut decât atunci când Rareș avea vreo 2 luni și tremuram așa de tare încât îmi era frică să nu-l scap din brațe. Norocul meu a fost el, un copil bun, care a știut că îmi e rău și a dormit trei ore neîntors. Frisoanele au ținut 2 ore. Acum am tremurat, gemut, bolit, știind că el e în siguranță, în pătuțul lui, cu bunica hrănindu-l.

Da, îmi era dor să-l mângâi seara pe frunte și să spun în gând rugăciunea, să-l liniștesc în miez de noapte, atunci când mă cheamă să-i dau lăpticul, îmi era dor de jocurile noastre mici, prin cine știe ce ungher al casei la fel de mici, din capitală. Ne-am întors și am revenit la ceea ce ne hrănește și ne bucură în fiecare zi, la ceea ce nu am schimba pentru nimic în lume. Dar felia asta de tort, a fost la fel de bună ca o zi fără aspenter și dacă aș fuma, probabil că la fel de bună ca o țigară în abstinență.

Din ciclul dacă doriți să revedeți (adică să vedeți ce nu ați văzut la timpul lor):

Revelionul a început pe la 6 seara cu Rareș îmbrăcat în cămașă și vestă de mătase. O fi fost vesta sau mătasea, nu știu, oricum copilului nu i-a plăcut și tot trăgea de ea. Apoi iritare, mârâială, mârâială, mamă cu o stare fizică proastă… ne-am încuiat în bibliotecă unde am aplicat în ultima zi a anului o lecție de corecție educațională. Ne-am împăcat, și m-am dus să ma împopoțonez ca o sorcovă, deși îmi venea să-mi bag picioarele în el de revelion.

Ne-am pus și pe dansuri, cu Rareș cap de afiș, care a a dormit pe ritmurile lui Bănică Jr., în brațele mele. Și gata revelionul lui, la anu’ restul. Nu l-au deranjat nici zecile de pocnitori și artificii, care au behăit chiar sub geamul lui.

Noi am mai făcut vreun dans două, am mâncat din tortul senzațional la care am muncit o zi întreagă, plus o noapte în care nu am putut dormi de grijă că am însiropat prea tare blatul. La 1 eram în pat, cu nurofenul și paracetamolul pe perna de alături și gemeam de boală.

Azi mai bag o porție, Doamne ajută două, de tort românesc, mai bolesc un pic și mâine ne întoarcem în haosul citadin de metropolă care este.

Mâine îmi fac și liste anuale de target. Anul ăsta vreau să obțin maxim din toate combinațiile. Maxim am zis!

Pentru că o răceală nesimțită m-a făcut să zac azi, bilanțul nu a mai apucat să fie transcris. Dar l-am făcut parol. Și am și planuri pentru 2010.

Mi-a rămas doar să vă mulțumesc că mai citiți pe aici, deși uneori cred cu tărie că doar bunicii mai verifică ceea ce face Rareș.

Să aveți un an bun, mai bun!

La mulți ani 2010!