Eram în ultimul an de liceu. Într-o zi am venit acasă și în curte era un cățel, un pui, care miorlăia la ușa din față. Negru, mic și cam urât, sincer. Tata zicea că era câine-lup, dar urechile pleoștite îl făceau să arate ca un maidanez slab. I-am zis să-l dea, ca nu-mi place, oricum nu-l egala pe Beto, cățelul meu drag care fusese otrăvit cu vreo două luni înainte. După Beto am plâns, dar pe ăsta să-l ducă. Asta de fapt, pentru că era o cățelușă. Nici mamei nu i-a plăcut. Tata a zis că-l păstrează, că avem nevoie de un câine de pază în curte. Și să o cheme și Betty, să fie cumva înrudită cu mine (nu pot mărturisi public toate numele mele). Dar a fost orice numai câine de pază nu.
A crescut, a devenit extrem de jucăuș, pașnic precum o rudă de-a lui de pluș. A supărat-o pe mama un timp pentru că fura papucii și răscolea tufele cu trandafiri. Și tata a certat-o rău de tot într-o zi. De atunci Betty a devenit cel mai cu bun-simț căine pe care l-am întâlnit vreodată. Sau pe care îl voi mai întâlni. Să nu-mi spuneți că animalele nu au bun simț. Pentru că dacă ar fi așa, atunci Betty a fost un prieten cu ochii mari și calzi, cu botul umed și cu perne pufoase în loc de degete.
Atunci când am plecat la facultate mi-am luat rămas bun de la dormitorul meu, de la curte și de la ea. Și așa făceam de fiecare dată când plecam de acasă. Iar atunci când mă întorceam plângea aproape ca să mă duc să ne jucăm. Eu îi dădeam drumul din curtea ei mică, ea îmi lingea mâinile apoi dădea rotocoale rapide în jurul meu. Îmi aducea o minge și mă ruga din priviri să o arunc. Și toate astea fără un minut de dresaj. Doar cu sufletul ei. Să nu-mi ziceți că nici suflet nu a avut!
Betty a crescut trei copii. Primul a fost Marius, pe care îl căra în spate ca și cum ar fi fost un ponei. Niciodată nu l-a zgâriat, mârâit, mușcat. Docilă îl lăsa să i se urce pe spate și îl plimba prin curte. Apoi la fel și cu Andreea. Pe Rareș l-am lăsat tot în grija ei. Îi verifica, în vară, dentiția. Îi băga degetele în gură iar ea se lăsa pe o parte. Nu știa pe atunci de jocul de-a poneiul. Și nici nu o să-l știe vreodată.
Nu intra niciodată în casă, nici măcar ademenită cu mâncare, nici când ne era milă de ea că-i e frig. Stătea lipită de ușă, afară. Nu ieșea din curte fără aprobarea cuiva, sau la primul ordin intra înapoi. Mergea la pas oriunde, atăta timp cât era cu unul dintre stăpânii ei.
A fost aici de la început, e de-o seamă cu casa. De 10 ani, aproape 11. Până azi!
Dimineață m-a condus la poartă, apoi a mers pe lângă sania în care era Rareș. Ca întotdeauna alături de cei mai mici. S-a întors în curte și ca niciodată a intrat în casă, în hol. S-a lungit cu botul pe labe și a vrut liniște. Mama a dus-o afară ca să-i dea lapte, crezând că o doare ceva. A ieșit, s-a așezat și apoi a plecat de tot. Acolo unde se duc doar cățeii care știu să iubească. Și să nu-mi spuneți că ea nu a știut.
Și să nu-mi mai spuneți că următorul cățeluș frumos o să-mi răpească sufletul. Pentru că un alt câine mai bun, deștept, frumos, loial, prietenos… eu nu am să mai întâlnesc nicicând.
Nu mai pot să i-o arat lui Rareș pe Betty la geam. Și mă doare.
O poveste frumoasa cu un sfirsit trist.Dar sint sigura ca Betty va priveste din raiul cateilor.
Si eu sunt convinsă de asta.
imi pare rau, rau:((
Multumesc!
Multumesc Oana!
Eu nu o sa iti spun ca o sa iti treaca .
Deoarece stiu ca nu.Mie nu mi-a trecut desi catelusa mea e de 12 ani in raiul cateilor, dupa ce a fost 13 ani alaturi de mine. Si nu am putut de atunci sa imi iau alt catel.
Amintirile insa iti raman pentru totdeauna. Si sunt frumoase.
În 10 ani am aflat că e unică.
Imi pare tare rau…
Inchin acest pahar de lapte in cinstea lui Betty, cainele cu perne pufoase in loc de degete, prietena Crinutei, poneiul Andreei si al lui Marius si primul pacient al domnului doctor dentist Rares.
Draga Betty, toti cateii merg in rai! Drum bun si salutari domnului Mitz, daca-l vezi,
Crinuta, ma gandesc cu drag la tine.
După ce am scris despre Betty l-am căutat pe Mitz la tine. Și am citit despre raiul pisicilor. Sunt bine amândoi acum.
Offff…stiu exact ce simti…pe 27 decembrie mi-am luat si eu “la revedere” de la catelul meu de 18 ani. A murit in bratele mele si da…nici eu nu stiu cum sa-i explic fetitei mele unde este Ike si de ce nu-l mai vede! Asa ca Betty a ta si cu Ike al meu…precis se joaca pe undeva!
Cu siguranță. Îmi pare așa de rău că a fost prietenă cu Rareș așa puțin timp!
Of, Betty sigur e intr-un loc frumos acum. Sa stii ca mi-au dat lacrimile … am avut o catelusa cu care am crescut, a trait 14 ani, orbise la batranete si-mi recunostea pasii dintr-o mie, ma simtea de la coltul strazii cand veneam acasa … mi s-a rupt inima cand mi-a spus mama ca s-a stins, pentru ca m-am simtit foarte vinovata (plecasem din oras, studenta, in capitala). Sotul meu a avut de asemenea o catea pe care a crescut-o de pui, i-a fost alaturi 13 ani, dormea cu el pe perna, si a murit efectiv de dorul lui … n-a fost om multa vreme atunci, asa de mult a iubit-o!
Sunt niște legături așa puternice. Si nu toți pot înțelege cât de mult îți poate lipsi o necuvântatoare. Dar cuvântătoare în atât de multe feluri!
frumoasa a fost, cu trandafirul ei de limba…
acum aveti un inger in plus sus in cer…. desi aici pe pamant locul ei e acum golul ei…
o imbratisare virtuala pentru voi si inimile voastre
Mulțumesc Ajnanina!
Toti care am cunoscut-o, ii vom simti lipsa. A fost un caine extraordinar de devotat si de intelegator. Si a avut o inima mare, pacat ca a lasat-o asa de repede.
Am inteles ca astazi dimineata Rares o cauta in cusca, dar ea nu mai era acolo. Si eu o voi mai cauta cu privirea o vreme, voi astepta sa vina sa-mi aduca o minge de tenis sau un mar cazut prin livada, ca sa i-l arunc si ea sa mi-l aduca inapoi, la picioare.
Betty, nu o sa te uitam niciodata. Nici pe tine, Luşa.
Da, Lusa cea veselă. Poate că ne atasam noi prea mult de căței, de plângem după fiecare.
Adica eu!
[...] nu te vom uita niciodata! February 1st, 2010 feed RSS pentru [...]
Foarte trist! Imi pare rau Crina.
Si eu mi-am amintit acum de Natty a mea, avea 12 ani cand a trebuit s-o euthanasiem acum 2 ani si jumatate. Avea cancer. Si eu am dormit cu ea in pat ani de zile si mi-a fost cel mai bun si loial prieten, mai ales in momentele mele de singuratate. A fost cumplit cand am pierdut-o.
Da, e ca si cum ti-ai pierde cel mai de incredere prieten.
sorry
iti recomand o carte, “tombuctu” de paul auster. o sa-ti placa.
notat. Thanks!