Eram în ultimul an de liceu. Într-o zi am venit acasă și în curte era un cățel, un pui, care miorlăia la ușa din față. Negru, mic și cam urât, sincer. Tata zicea că era câine-lup, dar urechile pleoștite îl făceau să arate ca un maidanez slab. I-am zis să-l dea, ca nu-mi place, oricum nu-l egala pe Beto, cățelul meu drag care fusese otrăvit cu vreo două luni înainte. După Beto am plâns, dar pe ăsta să-l ducă. Asta de fapt, pentru că era o cățelușă. Nici mamei nu i-a plăcut. Tata a zis că-l păstrează, că avem nevoie de un câine de pază în curte. Și să o cheme și Betty, să fie cumva înrudită cu mine (nu pot mărturisi public toate numele mele). Dar a fost orice numai câine de pază nu.
A crescut, a devenit extrem de jucăuș, pașnic precum o rudă de-a lui de pluș. A supărat-o pe mama un timp pentru că fura papucii și răscolea tufele cu trandafiri. Și tata a certat-o rău de tot într-o zi. De atunci Betty a devenit cel mai cu bun-simț căine pe care l-am întâlnit vreodată. Sau pe care îl voi mai întâlni. Să nu-mi spuneți că animalele nu au bun simț. Pentru că dacă ar fi așa, atunci Betty a fost un prieten cu ochii mari și calzi, cu botul umed și cu perne pufoase în loc de degete.
Atunci când am plecat la facultate mi-am luat rămas bun de la dormitorul meu, de la curte și de la ea. Și așa făceam de fiecare dată când plecam de acasă. Iar atunci când mă întorceam plângea aproape ca să mă duc să ne jucăm. Eu îi dădeam drumul din curtea ei mică, ea îmi lingea mâinile apoi dădea rotocoale rapide în jurul meu. Îmi aducea o minge și mă ruga din priviri să o arunc. Și toate astea fără un minut de dresaj. Doar cu sufletul ei. Să nu-mi ziceți că nici suflet nu a avut!
Betty a crescut trei copii. Primul a fost Marius, pe care îl căra în spate ca și cum ar fi fost un ponei. Niciodată nu l-a zgâriat, mârâit, mușcat. Docilă îl lăsa să i se urce pe spate și îl plimba prin curte. Apoi la fel și cu Andreea. Pe Rareș l-am lăsat tot în grija ei. Îi verifica, în vară, dentiția. Îi băga degetele în gură iar ea se lăsa pe o parte. Nu știa pe atunci de jocul de-a poneiul. Și nici nu o să-l știe vreodată.
Nu intra niciodată în casă, nici măcar ademenită cu mâncare, nici când ne era milă de ea că-i e frig. Stătea lipită de ușă, afară. Nu ieșea din curte fără aprobarea cuiva, sau la primul ordin intra înapoi. Mergea la pas oriunde, atăta timp cât era cu unul dintre stăpânii ei.
A fost aici de la început, e de-o seamă cu casa. De 10 ani, aproape 11. Până azi!
Dimineață m-a condus la poartă, apoi a mers pe lângă sania în care era Rareș. Ca întotdeauna alături de cei mai mici. S-a întors în curte și ca niciodată a intrat în casă, în hol. S-a lungit cu botul pe labe și a vrut liniște. Mama a dus-o afară ca să-i dea lapte, crezând că o doare ceva. A ieșit, s-a așezat și apoi a plecat de tot. Acolo unde se duc doar cățeii care știu să iubească. Și să nu-mi spuneți că ea nu a știut.
Și să nu-mi mai spuneți că următorul cățeluș frumos o să-mi răpească sufletul. Pentru că un alt câine mai bun, deștept, frumos, loial, prietenos… eu nu am să mai întâlnesc nicicând.
Nu mai pot să i-o arat lui Rareș pe Betty la geam. Și mă doare.
. În rest genială nu mi s-a părut.
