Nu știu să spun exact ce mi-a plăcut mereu la ea. Că e minionă, că are ochii aceia superbi care-ți pătrund în suflet, că emană poftă de viață sau că e simpatică atunci când stâlcește unele cuvinte în română? “Cântece de Crăciun pentru cei mici și cei mari” e primul album al ei pe care îl cumpăr. Și “Trichi trichi” e vinovată pentru asta. Numai că ascultând albumul,  am descoperit alte cântece care mi-au devenit foarte dragi, în timp ce “Trichi Trichi” e melodia preferată a lui Rareș. La 17 luni ale lui dansează frenetic atunci când o aude. Noi, cei mari, am tocit însă “Zamba de Crăciun”, care are versuri superbe.

Într-o seară i-am scris Analiei Selis. Am vrut neapărat să știe cât de mult ne place albumul ei. Am lăsat mesajul să plece undeva în eter, nu așteptam răspuns. Dar l-am primit. Și a fost unul foarte cald. Apoi am întrebat-o dacă ar vrea să-i dea interviu unei mămici, mie. Și îi mulțumesc pentru că a acceptat. Iată-l:

Crina Ivan: Ce înseamnă pentru tine albumul “Cântece de Crăciun”, mai ales că a venit într-un moment foarte special?

Analia Selis: “Cântece de Crăciun pentru cei mici și cei mari” este o mândrie. Primul meu album de Crăciun și primul meu album scris în proporție de 95% în limba română. Este o dovadă de respect pentru publicul meu la care, de mult, mi-am dorit să ajung în limba română……și cele mai frumoase dorințe ale mele pentru toți cei care ascultă CD-ul în acest moment.

Crina Ivan:  Trebuie să spun că versurile sunt deosebit de frumoase. Cum a fost să le scrii, având în vedere că nu ești o vorbitoare nativă de limba română?

Analia Selis: Cântecele pe care le scriu nu sunt forțate, de obicei ajung la mine, vin la un moment dat, nu știu de ce. Din partea mea a fost doar o mare dorință de a face acest album, dorință care a apărut anul trecut, în luna decembrie. De atunci, și gândurile mele și sufletul meu au fost pregătiți tot timpul pentru momentul în care au venit fiecare dintre cântecele scrise pentru acest album.

Crina Ivan: Ce i-ai spune unui copil despre album?

Analia Selis: Ce le-am spus și până acum tuturor celor care au obținut acest album: este scris și pentru ei și sper să le placă.

Crina Ivan: Cui i-ai dedica “Zamba de Crăciun”?

Analia Selis: Publicului meu, soțului meu Răzvan, familiei mele, nepoatelor mele, tuturor celor care, de fiecare dată când mă uit în ochi lor îmi dau forța să trăiesc fericită.

Crina Ivan: Povestește puțin despre videoclipul “Trichi Trichi”.

….

Interviul integral îl puteți citi pe www.urbankid.ro.

Cine mai intră pe blogul ăsta și încă nu și-a dat seama că mie îmi place să scriu despre copii, poate să nu mai intre. Cine și-a dat seama, poate să mai citescă o vorbă, două, trei, un paragraf scris de mine și pe UrbanKid.ro. Azi despre locul unde se bea inka.

Sunt mămicile acaparatoare de atenție și subiecte atunci când încep să vorbească despre copii? Cam sunt! Se simt ceilalți ne-părinți excluși? E foarte posibil că da!

Acum ceva timp, 4 femei rămase fără copii și fără soți, stau la o cafea, ceai, bârfă. 3 mame și o ne-mamă. De la locuri de cazare la munte, subiect interesant pentru toată lumea, după 2 minute discuția virează iremediabil spre copii. Iremediabil grupul se transformă în 3 active și o ascultătoare. Și dă-i cu diversificare, cu alăptare, naștere și o nouă sarcină…

-Eu mai vreau unul.

- Tu vrei un copil?

-Da, dar mai încolo, e prea devreme acum. Nu-s pregătită!

- Ce pregătire? Nu o să ai niciodată pregătirea necesară, până când nu ți se întâmplă. Păi să vă zic eu cum a fost cu pompa de sân. Crimă.

Și iar alăptat, cezariană, dureri, multe dureri, treabă multă, copii printre picioare, soțul nu ajută, blocat uși de la dulap, copil hiperactiv… Mai tușește fata nepregătită încă pentru viața de puericultură, se mai foiește, doar doar și-o aduce cineva aminte că există. Dar cine, când pe lumea asta sunt copii, biberoane, pătuțuri de lemn vs. pliabile, sunt atât de multe de aprobat, discutat, parafat.

La orice adunare de oameni, fie că e pe teme prestabilite, fie că e cu scopul unui pahar de vin, mamele încep încet încet să se recunoască între ele, să migreze spre o mamă-atom, polarități asemănătoare de data asta se atrag puternic și uite grupul format și cristalizat. De cele mai multe ori mamele devin grupul dominant. Monopolizează discuția cu repeziciune și până și DJ-ul ajunge să dea play la “Dur dur d’etre bebe!”.

Mamele au atitudine și slang. Vorbesc mult și criptat, îți zâmbesc larg și te privesc superior “Pfff! Naivi!”. Se simt bine unele cu altele, colțul lor e cel mai vesel, te fac să-ți dorești să fi născut ieri, sau măcar să fii însărcinată, pentru că… sunt mereu dispuse să acapareze o nou venită. Lumea se împarte în: ele și restul.

Și restul… ce zic?

Îi vad mereu în fața blocului. Stau în șir indian și așteaptă vreun grăbit să le bată în geam: “Sunteți liber?” Normal, sunt liberi mereu, iar tu ești clientul picat la fix. Exact cel pe care și-l doreau. Mai puțin eu. Da, ce-i drept încearcă să deslușească în ochii mei dacă vreau o cursă și daca vreau o cursă, aceasta va fi mai lungă? Își fac planuri de cât or să ma taxeze până în momentul în care privirea coboară mai jos de umeri. Aici se rupe firul. Fața se crispează, ochii caută rătăciți alți clienți, iar daca nu-s, caută copaci, vrăbii, orice. Și asta pentru că au văzut capul drăguț al unui copilaș.

Eu hotărăsc să mă apropii în timp ce ochii deja disperați țipă cuvinte cu o mare încărcătură vizuală: “Don’t pick me, don’t pick me!” Mai fac un pas și simt că deja mă roagă: “Mergi la ăla din spate, te rog eu mult, uite ce mașină frumoasă are, a mea e câh!

-Sunteți liber?

-Mda!

Se întoarce nemulțumit și mă simt urmărită prin oglinda retrovizoare. Îi dau copilului fesul și haina jos…

-Vă rog să mai închideți căldura, altfel o să transpire copilul.

-Bine doamnă, dacă așa vreți, eu mă gândeam la ală mic!

Îl văd cum mestecă printre dinți cuvinte pe care sigur mi le-ar urla în față. Și stăm. La primul semn de neliniște infantilă tresare și ne verifică discret. Sigur se roagă să nu plângă. Îi e frică de el, de un copil de 17 luni. Dacă țipă, dacă urlă, dacă face ceva, nu știu ce, orice îi poate complica existența dânsului, domnului șofer. Copilul începe să vorbească prea pe limba lui cu celelalte mașini. Îl văd cum ar vrea să se uite, i se pare cumva simpatic, dar frica nejustificată se justifică spunându-i că în orice moment cuvintele pot deveni țipete, că aștia mici sunt instabili. Așa că preferă să fie rezervat… Până în momentul în care încearcă marea cu degetul. Proastă încercare, foarte proastă!

-Bine că ești cuminte, altfel te băgam în portbagaj!

Domnule taximetrist nu de copii să vă fie frică. Sau cel puțin nu de ăștia mici care nu știu să spună înjurături de maidan. Ci de mame care nu știu să guste o glumă fără praf de sare pe ea!

-Nu doresc bon!