Le traisem si nu stiam cum se numesc. Am si povestit despre ele. Uneori ne inspira frica. Alteori sunt surse de amuzament. Noi le ziceam in dialectul parintesc vulgar: crize. Sau nervi. Sau gargauni. Ne-am luminat si am aflat ca lumea buna le zice: TANTRUM. Temper tantrum. Are nume de ceva tinctura, dar sa stii ca se inghite de catre parinti, de fiecare data cand simte copilul nevoia.
“A tantrum is an emotional outburst (outburst? E uragan de-a dreptul. Orice lucru sau vietate ce sta in calea subiectului infantil e cazul sa se teama) of ill humor (umorul asta noi nu-l stim, noi stim doar…) or a fit of bad temper( da, da, bad temper asta ne e familiar) wherein the ‘higher’ cognitive functions (adica atunci cand copilul doreste sa ia la stricat tastele de la laptop) are unable to stop the emotional expression of the putative ‘lower’ (emotional and physical) functions (adica atunci cand eu ii inchid laptopul si el nu mai ajunge la taste; si nici nu stie cum sa deschida monstruoasa masinarie). It can be categorized(cine are nevoie de descrieri si de clasificari? Solutii aveti?)by an irrational fit of crying (mult plans, fara lacrimi, fara o jumatate de lacrima), screaming (ohoooo din belsug), defiance, angry ranting (sa povestesc cum musca, cum face sa zboare orice nu e fixat in ciment?) and a resistance (great resistance if you ask me)to every attempt at pacification (nu exista pace in situatiile acestea, poti doar sa astepti sa-i treaca)in which even physical control is lost.” (Wikipedia)
Noi suntem abia la inceput, asa ca neavand experienta la indemana, aplicam litera cartii.
In carte scrie ca e indicat sa stai bine cu nervii. Bine de tot. Si sa stii sa numeri. Oi. Nu pana la o suta ci pana atunci cand copilul termina ultima picatura de tantrum.
Calmul este un must have, pentru ca in popor se zice ca un tantrum pe rand: in cazul in care copilul l-a demarat primul pe al sau, e cazul ca pe al tau sa-l amani pana la noi ordine. Orice urma de iritare din comportamentul tau nu face decat sa aprinda si mai mult criza copilului. Deci oi, numarat si inspir/expir.
Cauza? Frustrarea, frustrarea, frustrarea! Ar vrea dar inca nu poate. Sau nu stie cum sa faca. Sau nu stie cum sa-ti spuna. Poate fi si oboseala (observati copiii cu varste mai mici, seara, in supermarket) si lipsa de atentie si uneori poate fi chiar o forma de a obtine ceea ce vrea.
Know-how: Il iei intr-un loc linistit, doar tu si el si ii oferi ocazia sa se linisteasca. Adica tu stai linistit si ai grija de oile alea, iar el are ocazia sa se descarce. Asa cum atunci cand era bebelus avea nevoie de supt ca sa se descarce nervos, acum se tranteste cu fundul de parchetul din hol. Dupa ce nivelul decibelilor devine rezonabil ii explici de ce ai reactionat asa, cum te simti, cum intelegi ca se simte el, cum nu obtine nimic… chestii parintesti, stii tu. Si poti sa-l iei in brate si sa-i dai un pupic-ventuza. E chiar indicat. E inutil sa incerci sa-i vorbesti atunci cand da cu pumnul in perete. Nu te va auzi, sau nu va vrea sa te auda!
Exista riscul sa cedezi la inceput. Si sa-i dai lampa aia de birou pe care o vrea cu disperare. A fost doar 100 RON. Ce mai e suta in ziua de azi? Mult, atunci asta nu-l face decat sa-l invete ca asta e comportamentul potrivit pentru a obtine ceea ce doreste.
Trebuie sa stii ca toti copiii au si cica trece de la sine (in timp ce tu poate albesti sau devii cardiac).
Nu ca nu avem si noi acasa, dar deocamdata nu am putut inregistra nimic: stam prost cu numaratul oilor si inca nu avem dexteritatea sa filmam copiii in crize de comportament. Tantrum ziceam:
ohoho, cat de bine le stim si noi. eu insa stau foarte prost cu nervii, ma aprind repede si cand incepe ea, e timpul sa dispar din peisaj. ies in balcon, inspir, expir si ma intorc gata s-o iau de la capat. nu-s nici de ignorat, de obicei incerc s-o distrag cu altceva. nu prea mai functioneaza, ca acum tine minte. insa…noi sa fim sanatosi, ca trece si asta.
M-am tot gândit daca sa scriu sau nu, dar în umbra unor evenimente recente (discutii pe un forum apropo de batutul copilului în criza) am hotarat sa scriu cu riscul de a supara.
Nu, nu e inutil sa vorbesti cu el atunci când e nervos. E inutil sa-l certi, sa-i spui ca face rau, sau sa încerci sa îl calmezi fara sa îl întelegi. E mai mult decât util sa îi spui ca îl întelegi, ca îi cunosti frustrarea, ca ai fost si tu acolo, ca stii ca e greu si ca esti alaturi de el.
Nu, ‘crizele’ astea nu trec de la sine. Neajutat, copilul ajunge sa învete sa traiasca cu frustrarile si singuratatea sa în aceste momente, dar asta nu înseamna ca e bine. E bine sa îl ajuti sa se înteleaga, sa îsi dea seama ce si de ce simte, sa stie ca are un sprijin în momente din astea, cel putin pâna învata sa le gestioneze singur (si nici mai încolo nu îi strica putina caldura si apropiere si întelegere atunci când cineva drag trece prin ceva greu).
Daca crezi ca ‘cedarea’ ta îl va face sa înteleaga ca acesta e modul prin care obtine ce vrea, cum ar fi sa nu mai ajungeti acolo? Pentru ca daca copilul cere ceva si tu întelegi ce, sa zicem lampa cu pricina, ai cale lunga pâna la ‘crize’. Daca s-a ajuns acolo atunci cu siguranta undeva e vina parintelui pentru ca raspunsurile si actiunile lui sunt cele care duc la ‘criza’ copilului si nu obiectul în sine.
Stiu ca faptele descrise de tine nu sunt fidele cu realitatea voastra, erau doar exemple, însa pe cuvânt ca se poate si fara crize. Si ca noi, parintii, putem face asta, putem creste copii sanatosi. E inevitabil ca la un moment dat sa nu apara momente tensionate însa sta în puterea noastra sa învatam sa le gestionam înaintea copiilor.
Scuze pentru comentariul lung, sunt frustrari din multe bloguri/forumuri si s-a nimerit sa cada mâta la tine-n curte
Diana, lasa pisica aici!
Ma bucur ca ai scris comentariul asta, pentru ca niciodata nu am respins parerile diferite de ale mele. Poate le-am comentat, le-am dezaprobat, dar de respins nici nu se pune problema.
Batutul copilului: in criza, in afara ei, NU! Pana acum niciodata nu am avut impulsul sa-i trag una la fund si sper sa nu-l am niciodata. Aproape ca mi-e frica de ideea ca as putea simti asa ceva.
Cred ca e inutil sa-i vorbesti atunci cand e in apogeul crizei. Atunci cand urla sau tipa sau incearca sa loveasca. Am incercat si nu functioneaza. Cat despre certat/etichetat ca fiind rau, nu e inutul, e contraproductiv. Personal ii vorbesc atunci cand s-a mai potolit, atunci cand poate cel putin sa ma auda. Ii spun ca stiu ca e suparat/nervos/obosit si inteleg ca-i e greu si nu uit sa-i spun niciodata ca il iubesc.
Si “crizele” trec de la sine in ideea ca frustrarea se diminueaza si cu varsta capacitatile fizice si cele intelecuale se vor nivela. Nu trec de la sine daca sunt rezultatul unor reactii nepotrivite ale parintilor.
Pana acum Rares nu a ajuns sa aiba o astfel de reactie nervoasa din cauza unui obiect pe care nu l-a primit la un moment dat. Normal ca se supara atunci cand ii refuz ceva dar stie ca de obicei sunt destul de constanta atunci cand vine vorba de “e voie/nu e voie”. Cand nu e voie, l-am luat de acolo sau indepartez obiectul ii spun de ce am facut asta si gasim altceva cu ce sa se joace. Ma feresc sa-i transmit mesaje confuze.
Din punctul meu de vedere episoadele de tantrum nu inseamna copil “nesanatos”, ci perfect normal. Asa cum eu imi permit sa am momente in care trantesc o perna sau o geanta, de nervi si asta ma ajuta sa ma descarc nervos, si ei au acelasi drept. Bineinteles ca prin”criza” se pot intelege o multitudine de intensitati, dar asta e treaba parintelui sa observe.
Stiu ca am raspuns punctual, paragraf la paragraf, dar asa mi-a fost mai simplu sa nu ma ametesc in propriile mele argumente.
Si poate ca uneori umorul sau exagerarile voite din ceea ce scriu aici, dau impresii gresite. Dar asa ma simt eu bine scriind!
Tantrums apar la o varsta anume tocmai din cauza frustrarilor pe care le determina incapacitatea de exprimare coerenta. Tantrums inseamna perfecta normalitate. Ca sunt copii care cresc fara ele, e alta normalitate. Care tine de temperament mai degraba, decat de educatie ori mediu.
Maria a facut primul tantrum pe la 2 ani si ceva. Si de atunci sa zicem inca vreo 3, cu indulgenta. Toate la maxima oboseala.
Cu aceeasi ecuatie in privinta mosteniri genetice, educatiei si mediului, Anna imi tranteste cel putin unul pe zi!!!
Vorbeste mai putin fluent decat Maria la aceeasi varsta. Si asta e un motiv. Compenseaza pe partea actiunii.
A doua e personalitatea.
Pe care eu am datoria s-o incurajez dar s-o si modelez.
Nu pot sa cedez de fiecare data, asa cum nu pot s-o rup in baiate. Ambele sunt extreme.
Calea de mijloc e sa fii oglinda de care spuneai tu Crina in postarea precedenta!
Sa incerci sa intelegi.
Discutia la manie e absolut inutila. Nu pricepe nimic din explicatie. Poate pricepe ca esti acolo.
Cel mai bine ii arati asta cu o mangaiere, o imbratisare, un sters de lacrimi.
Tantrumurile au calitatea extraordinara ca sunt trecatoare!
Fiecare in parte si toate, la un moment dat.
@alina: deci Anna le face zilnic! Asta te face pe tine a tantrum guru
Ma alatur si eu Alinei in observatiile ei.
Eu am doar doi insa cel mare a facut “crizute” foarte rar , aprope deloc deoarece a verbalizat foarte devreme si ii era mai usor sa negocieze decat sa se izbeasca cu fundul de pamant.
Cel mic fiind “mutulica” se alatura Annei in crize zilnice.
Majoritatea lor vin din faptul ca este incapabil sa faca aceleasi lucruri cu fratele mai mare si atunci singura posibilitate de exprimare a frustrarii este urlatul. Evident ca nu poate sa mearga la scoala ca cel mare, nu poate sa mearga pe bicicleta, nu poate inca sa vorbeasca si exemplele sunt multiple. Si urla…
Are aproape 2 ani.
Iii trec luat in brate si mangaiat pe spate. In primele secunde trebuie sa imi feresc barbia deoarece da cu capul. Tare. Sau cu sutul. Apoi se linisteste.
Astept cu interes sa inceapa sa vorbeasca. Cu foarte mult interes. Si nerabdare deja.
Lala …
Noi putem face un club. 
)
Buna
Stefan are 1 an si 5 luni si de vreo 2 saptamani de fiecare data cand il cert sau ii spun ca ceva “nu e voie” (chiar si pe cel mai blajin ton) isi da cu palma in cap.
Ne-a exasperat. Am incercat sa discutam cu el, sa-i spunem ca doare, ca nu e bine, ca nu e voie, sa faca “mai-mai” nu sa loveasca, ca mami il iubeste, nimic. Tot da. Am inecrcat sa-l pedepsesc (=30 de sec singur in camera lui cu usa semideschisa). Pare sa functioneze o perioada dupa care situatia se repeta.
Mi-e frica sa nu ajunga la crize majore. O prietena din Anglia care are si ea o fetita mi-a spus sa ignor acest comportament (sa nu capete atentia ceruta) ca trece. O sa incerc si asa insa mi-e f greu. Ne loveste si pe noi.
Cum pot sa tolerez un astfel de comportament cand cele 3 reguli de baza sunt “sa nu-si faca rau singur” “sa nu faca rau altor persoane” si “sa nu faca rau(strice) obiectelor”. Sunt in mare dilema…
Buna Diana! Daca își dă cu palma repetat, cel mai probabil nu o face tare, astfel încât să-l doară. Ci doar să va atraga atenția. Iar voi acordându-i atenție îi întăriți acest comportament. Și Rares a facut asa si mereu astepta să vadă care este reacția mea. Dacă nu-l băgam în seamă înceta și nici nu repeta cu alte ocazii. Încearcă o perioadă sa faci ceea ce te-a sfătuit prietena ta și vezi ce rezultate obțineți. Baftă!
Pai eu aş zice (şi am zis) aşa: ca să nu-şi mai dea cu palma în cap trebuie să văd de ce o face. Şi să înlătur cauza, să nu mai existe efectul. Dacă el îşi dă cu palma-n cap si voi ii spuneti ca e urat/doare/sa nu mai faca , nu ati inlaturat cauza. Si nici daca nu il bagati in seama. Cel mult va intelege ca nu poate obtine asa ce isi doreste, asa ca dupa va veni aruncatul pe jos sau orice alta manifestare gaseste el sa isi exprime supararea sau frustrarea.
Eu am preferat sa aflu exact ce isi doreste si sa fac cumva, fie sa ii ofer, fie sa inteleaga ca nu se poate. Ca sa ii ofer acel lucru ce parea imposibil a trebui sa ma gandesc bine de tot la lucrurile care ocnteaza cu adevarat, ca nu moare nimeni si chiar nu e nimic grav daca copilul face mizerie in casa sau sta cu 15min mai mult la baita sau mai stiu eu ce. Ca sa inteleaga am lucrat foarte mult la limbaj. Daca ii raspunzi cuiva cu ‘nu’, nu e voie/nu e frumos/nu se poate e destul de probabil ca nu va mai asculta continuarea. Asa ca mai intai eram sigura ca am inteles bine, ‘mami, vrei aia?’, apoi ii ofeream intelegere, ‘stiu/inteleg ca ti-ar placea sa’ si abia apoi ii explicam. Iar daca se enerva si se lovea/tipa aveam grija sa fiu mereu acolo, sa il tin in brate, sa stie ca il inteleg, ca stiu ca e frustrant, dar ca sunt alaturi de el.
Şi ca x lucru nu se poate (au fost atat de putin ca nici macar nu mi amintesc) dar se poate sa primeasca oricand atentia mamei, iubirea ei, intelegerea ei.