Multi dintre noi am vrea ca magia sa ne fie prietena la cafeaua de dimineata. Si pentru asta ne impodobim casele de Craciun si asteptam ca macar un cadou marunt sa ne surprinda, pentru asta citim sau scriem povesti, vorbim cu frunzele de pe treptele de la intrare, ii spunem ploii sa ne treaca da mana printre picaturile grele de toamna, facem ingeri in zapada, vorbim cu copilul despre nenea parcu’ , care uite acum e putin racit si tuseste cu rafale de vant si stranuta cu stropi si frunze zgribulite. Orice, numai sa recapatam un gram de gandire magica.

… Dar ea e a copiilor care cearta ursul de plus, imping caruciorul papusii, stau la taina in iarba cu un caine somnoros, se imprietenesc cu un tobogan acoperit de frunze.

Toate astea le face Rares, asa ca i-am facut o usa ce da spre si dinspre lumea fermecata, pe care sa intre precum Alice…in tara minunilor. Prin ea vor intra Mos Ene, Mos Nicolae, Mos Craciun (hornul nostru este astupat), Zana Maseluta si alti prieteni distinsi… in camera lui.

Usa magica este o usa dubla dintr-un stejar batran, frumos colorata, a paisprezecea usa a lui Iulie, ca nu cumva, cineva, sa incurce adresele.  Am pus un pitic sugubat de paza, ca din intamplare, vreo zana sa nu-si prinda trena, sau vreun mos obosit sa nu se impiedice de prag. Buburuza? Ea are cheia, bine ascunsa sub aripi. De vrei sa te strecori peste pragul prafuit  de nisipul fermecat, trebuie sa-i spui cea mai frumoasa poveste pe care ai auzit-o. Atunci ea-si desface aripile, zboara si-ti lasa cheia in palma.

Nu uita sa te stergi pe pres. Nu e ca sa lasi graunte de noroi, ci sa iei cu tine boabe de roua. Ele fac picioarele usoare si zglobii si mainile dibace in a strange stele. Iar oaspetii lui Rares vor sti ca au ajuns in camera unui copil minunat.

Noi o sa incepem sa tesem povesti despre toate astea. Nu va minunati ca usa e  mica, cele mai mari visuri pot trece prin ea. Ufff, oare si sacul cu cadouri?!

Iar mi-a tras Rares presul de sub picioare. Adica m-a lasat cu gura cascata, cu vid intracranian, exclamand: nu credeam ca poate sa faca asta!

Sa fi fost vreo 3 noaptea. Sau 4.  Cam atunci s-a gandit copilul meu ca merita sa escaladeze patutul. A meritat! A fost un succes total. Noi am auzit o busitura via camera lui, am sarit ca arsi din pat, in miez de noapte (apropo, ne-am sincronizat extrem de bine: nu ne-am imbulzit, nu ne-am calcat pe picioare si totusi am ajuns amandoi in acelasi timp la usa camerei copilului) si am dat cu usa peste copil. Imediat creierul meu lancezit de intunericul ce se ghicea printre perdele a emis o intrebare inutila in acel moment, dar de bun simt as zice: Cum sa dau cu usa peste copil, daca locul copilului e in patut? Inutila cum ziceam, pentru ca Rares se impleticea deja printre picioarele noastre. De uimire, de ameteala, de intuneric, de slabiciune feminina am scos un: “au”. Am luat copilul, l-am verificat de julituri, cucuie, urme ale indraznelii, nimic. Stima lui de sine era teafara, putin cam cu nasul pe sus as zice. Creierul meu, debita in fundal intrebari chinuitoare pentru inima supraexcitata a unei mame: Cum a facut asta daca el abia trece cu barbia de marginea patului? Cum daca nu are nici un punct de sprijin? Matematic era imposibil.

Short story: a sarit din patut. Dimineata l-am pus sa-mi arate cum a facut. Da, am un copil inventiv! L-am filmat ca sa am dovada (avem un delay tehnic insa, cum vine tati acasa, cum il dam pe web).

Punctul lui de cotitura a fost depasit. Al meu e urmatorul: mi-e clar ca asta e noua distractie. Nu ca va mai incerca, asta va face mereu cand nu o sa-l pun treaz in patut. Si pentru ca inca nu vreau sa-l inscriu la 100 m garduri/grilaje de patut, ce sa fac? Sa dau jos partea din fata ca sa se poata da jos in siguranta si fara pericol cardiac pentru mine?