Tare frumos mai scriam printr-a patra! Caligrafic, fara pete de cerneala, cu sugativa mereu sub mana stanga. Literele le-am mai stalcit pe parcurs, dar sa scriu mi-a placut mereu. Urma de cerneala a avut rol terapeutic: un catharsis eliberat de-a lungul paragrafelor. Am scris in viata mea asa: biletele de amor, ascunse in ascutitoarea de creioane si trimise pe sub banca;  extemporale, teme,  scrisori,  e-mail-uri, jumatate de nuvela prin liceu (prima jumatate), rapoarte, lucrare de licenta, cereri catre directorul administratiei financiare, comentarii pe bloguri, formulare la banca, un jurnal, articole pe blog, review-uri de carucioare, de destinatii turistice.

Dar asta nu credeam ca o sa scriu vreodata. De multe ori abia pot sa le citesc prin alte parti. Ce? Review-uri pentru chestii tehnice. De fapt review, ca pana acum nu am scris decat unul. In doua ore. Un post de 2 ori mai lung, despre Rares, imi iese spre  “publish” in jumatate de ora, cu tot cu leganat copilul.  Am scris, am sters, am sters iar, am zis ca nu pot, apoi am zis sa incerc. Mi-am ros unghiile de la o mana, apoi de la cealalta, nu stiam ce sa fac cu palmele, eram un veritabil adolescent nesigur, chinuit de complexe si de acnee. Iar acum sunt un strut cu materia cenusie in nisip, in stadiul de negare.

Daca trec cu bine peste criza adolescentina si nu fac hipoxie la materie, o sa mai incerc.