Vulturul in cuib!
A fost foarte frumos. Am sufletul incarcat cu imagini si momente care or sa-mi ramana dragi mereu. M-am intors cu o mica raceala si doua vanatai mari pe picior, dupa ce am intrat cu capul si bicicleta (simultan) in usa unei case. Asta dupa ce am sarit (nu stiu cum) cu bicicleta peste o prietena cu a ei bicicleta. Povestile dupa ce termin de desfacut bagajul.
Maine fug sa-mi aduc baiatul acasa. Imi vine sa zbor pana la el.
0
comments
Bun, l-am lasat. Am plans cu tot sufletul, am vrut la fiecare 5 minute sa ma razgandesc si sa-l iau cu mine, imi bate inima mai tare de fiecare data cand trec prin fata camerei lui, iar cand ma uit la camera goala, in care jucariile sunt trist asezate la locul lor imi dau lacrimile.
Dar e acolo, e fericit, isi pune galeti de nisip in cap si mananca smochine si piersici direct din copac. Asa ca…
Mi-am pus muzica pe telefon, mi-am scos castile din sertar, imi pun blugii largi, un maiou (merge si mai decoltat, pentru ca nu ma aplec dupa pitici), imi fac bagaj de mers la sala in fiecare zi, o sa port buze lucioase, par ciufulit si tepos, o sa ma plimb, o sa vad oameni la terase, o sa-mi iau prune sa mananc pe drum, o sa merg cu metroul si troleul, nu o sa gatesc decat daca am chef, orice-mi trece prin cap. Si la un moment dat o sa ma urc in avion, apoi o sa-mi inchiriez o bicicleta, o sa beau bere si o sa mananc bomboane fine de ciocolata…
Si o sa ma gandesc mereu la piticul meu.
7
comments
Maine pleaca iar. De fapt il ducem la bunici pentru vreo 10 zile cred. Enorm de mult. Noi plecam 4 zile la Brugges si am nevoie de cateva zile pentru bagaj si ceva mers la doctor. Cred ca am sa plang pana o sa se insoare, de fiecare data cand o sa ne despartim. Ma dor micile ritualuri pe care le stim doar noi trei, sau doar noi doi. Nu am sa ma obisnuiesc niciodata cu despartirea de el.
P.S. Nu am ajuns la intalnirea Mafiei. Si ne pare tare rau. Dar a adormit ca un prunc (ce este) pana pe la 7 si ceva. Nu m-am indurat sa-l trezesc. Incercam data viitoare.
0
comments
Ziceam eu in gandul meu (cat pe ce sa zic si cu voce tare): as, n-are cum sa fie mai greu de acum incolo. Greul a trecut!
Nu sa-mi dau palme peste gura acum? Merge in picioare de doua zile. Ma bucur enorm nu zic nu dar: imi sta inima in loc de doua ori pe zi (ori merge in picioare pe canapea, ori ia curbele cu viteza), sciatica, atat de draga mie in timpul sarcinii a revenit, ma doare spatele de mor, pentru ca stau mai aplecata acum, gata sa-l prind. In plus cara lucrurile mai usoare prin casa. Asa ca: telecomanda am gasit-o la usa de la intrare, sau azi era sa o gasesc in ligheanul cu apa, linguri in dormitorul meu, grisine sfaramate la usa dormitorului lui. Cireasa de pe tort: de atata agitatie de tip Brazelton, nici nu doarme noaptea.
Eu sunt bine, multumesc!
5
comments
Azi sunt fericita. Sunt fericita in general, dar de fapt, azi simt ca inima mea e prea mica pentru cata bucurie, multumire si recunostinta am in ea. Si mi-e greu sa-mi tin ochii fara lacrimi. Pentru ca Rares merge in picioare. Singur. De azi nu mai vorbim de incercari, de cativa pasi, ci de un baietel care paseste ca o rata baltata prin toata casa si prin tot parcul. Sunt mandra de el cum poate, nu am fost niciodata de mine. Pentru ca a muncit enorm pentru o mica bucata de om. Pentru ca a plans la terapie de trei ori pe saptamana, de la varsta de trei luni. Pentru ca a indurat poate durerea, sau poate i-a fost incomod, sau i-a fost frica sau pur si simplu nu avea chef de exercitii care se repetau de zece ori fiecare. Si de scufundari, unde mai inghitea apa, unde mai plangea. Pentru ca asa mic cum e el a stiut cum sa-mi indeplineasca azi un vis. Si-i multumesc lui Dumnezeu pentru ca avut rabdare cu mine, atunci cand eu aproape nu mai aveam.
In cazul in care nu ne crede nimeni pe cuvant, poftiti:
Si mai poftiti:
7
comments
Rares si scaunul de masina
de o mama fericita
A fost o data un bebelus care statea in scoica de masina. Dormea doua ore legat. Parintii lui erau multumiti.
Si crestea bebelusul intr-o zi cati altii… intr-o zi… si s-a facut mare. Si nu-i mai placea in scoica. Se sucea, se intorcea, tipa, urla, o tragea pe muma-sa de haine, balamuc nu alta. Parintii lui nu mai erau multumiti.
Si face bebelusul un an si se gandesc parintii sa-i schimbe scaunul de masina. Si i-au luat unul mai mare si mai frumos, mai inalt si cu fata spre sensul de mers. Si l-au dus la o plimbare de doua ore prin imparatie. Copilul linistit, a adormit in cateva minute. Apoi s-a trezit si a ramas la fel de linistit. L-a verificat muma-sa de febra, de rau, de moleseala. Nimic. Copilul sanatos tun era doar linistit. Parintii lui se declara multumiti spre foarte multumiti.
Si-am incalecat pe-o sa…
0
comments
Acusica se termina saptamana alaptarii si eu nu aveam de gand sa scriu nimic. Noi avem o poveste scurta, fara sclipiri de succes, fara final la care lumea sa strige cu lacrimi in ochi: bravo. Mi-am mai exprimat parerea pe ici pe colo, asa ca eram foarte hotarata sa zic pas.
Pana am citit parerea Bogdanei, care mi-a placut si m-a atins. Asa ca here we go:
Mi l-au pus la san la 4 zile dupa ce am nascut. Pana atunci doar muls si hranit cu seringa sau gavaj. Prima data a fost… alta lume. Camera de terapie intensiva se transformase in camera pufoasa de copil, scaunul incomod si rece era fotoliu de alaptat, eram doar noi si atat. Minune, nu alta! Nu a stiut sa suga, a adormit in cateva zeci de secunde, dar eu aveam fericirea in ochi. Povestea s-a repetat in zilele urmatoare. In plus aveam ca actori o doctorita care insista sa alaptez, intr-un mod autoritar, astfel incat am simtit-o ca pe datoria suprema. O cursa in care alergam schiopatand, nu mi se oferea apa sau sfaturi, doar mi se cerea cu insistenta sa ajung la finish. Treaba mea cum. In plus noaptea erau asistente care ma indemnau aproape la fel de frenetic sa-i dau “completare”, ca sa poata sa respecte programul de alaptat impus de maternitate. “Nu e normal sa stea atat la san”. “Masa sa nu dureze mai mult de 15 minute”. Asa am ajuns la o incordare psihica anormala, la rani provocate aproape intentionat, pentru ca doi sani nu erau capabili sa-i dea puiului alimentul minune. Sau cel putin asa credeam eu atunci.
(Poate campania ar trebui sa se indrepte si spre moase si asistente. Ele petrec cel mai mult timp cu proapata mamica. Ele au timp sa mai zaboveasca 5 minute la patul tau, ele iti arata cum sa-ti schimbi sau speli puiul. Ele pot sa te invete in mod repetat cum sa-l pui la san.)
Am venit acasa si nu am stiut/nu am avut puterea/inspiratia… orice sa las in urma cele trei saptamani de sfaturi si sa-mi hranesc bebelusul atunci cand dorea, cerea, plangea… Asa am alaptat doar 2 luni si putin.
Faptul ca nu am alaptat mai mult timp este singurul lucru pe care-l regret, dar nu am ce face acum. Copilul meu a crescut bine si sanatos si cu formula. La urmatorul cu siguranta o sa insist mai mult.
Apreciez foarte mult campania pro-alaptat, efortul cu siguranta a fost sustinut si actiunea e laudabila. Mie personal blogul Mami alapteaza-ma! mi-a adus informatii in plus, pe care sper sa mai am ocazia sa le folosesc. Da, o sa vreau sa alaptez exclusiv pana la diversificare, da o sa vreau sa alaptez pana cand o sa pot, da o sa alaptez in public (nu foarte public totusi 
).
Insa eu nu vad problema asa de radical. Faptul ca nu am alaptat mult timp nu inseamna ca sunt o mama mai putin buna, sau ca relatia cu Rares e mai saraca, sau ca el e mai nefericit, mai bolnav sau o sa fie un copil dezavantajat fata de altii. Nu din cauza asta cel putin. Nici un copil nu se naste si nu creste intr-o lume ideala, in care sa primeasca la parametri de performanta, toate lucrurile de care are nevoie. Nu primeste in toate momentele nici dragoste maxima de la toti cei din jur, nici atentie maxima, nici substante nutritive la acelasi nivel, etc. Nu spun ca nu merita, ci doar ca situatia reala face ca acest lucru sa nu fie posibil. Si de aici ajungem sa fim diferiti.
Biberonul nu ucide. E doar o optiune.
15
comments
De ce am impresia ca a inceput perioada “de aur”? De ce simt ca-l purtam de mana in lumea celor mici ca sa-i aratam cum se foloseste o jucarie, cum se deschide usa de la lift sau ce minunata este o frunza gasita pe alee. Noi i le aratam, iar el le foloseste intr-o poveste aparte pentru fiecare. Doamne cat imi place…
… cum merge el tinandu-ne de-o mana. Niciodata de doua. Doar de una dintre mainile noastre. Cu cealalta isi face vant, sau se tine de haine, sau face “pa”.
… cum urmareste o furnica. Si incearca sa o prinda cu degetul. Si se taraste dupa ea pe alee.
… cum ia o frunza in mana si o poarta ca pe cel mai minunat buchet. Mandru si strigand in bebeluseana: “uite ce frunza fermecata am eu”.
… cum zambeste smechereste atunci cand vede tandreturi intre noi. Ne priveste atent, iar cand ne uitam la el, deseneaza pe fata lui un zambet de “stiu ce faceti!”
… cum chiuie de bucurie cand vede ca ne pregatim sa plecam undeva.
… cum vine si ne iubeste si ne pupa si ne strange de gat. Atunci simt ca inima mea sta sa explodeze de fericire.
… cum se opreste ca o barfitoare langa fiecare copil care plange. Si se uita atent, nu cumva sa-i scape ceva.
… cum suntem noi acum!
1
comments
Febra a trecut, maraiala e v.i.p., nu mananca aproape nimic, abia bea cate ceva si de azi avem si o iritatie pe burta/spate si fata. Great! Ce mai urmeaza?
2
comments
2 dinti sus, rosu in gat si enteroviroza. Sau… fara numar. Oricum noaptea care a trecut a fost cea mai linistita din ultimul timp, cu trezit doar pentru medicamente si pentru laptic.Febra da inapoi, maraiala se rusineaza si nu se mai manifesta atat de frecvent si a inceput iar copilul sa-si stalceasca limba in bebeluseana.
Noi ne ducem la gradina zoologica, mai vine cineva?
0
comments