… Dar am fost. Prima oara. In primele clipe ale vietii mele probabil parintii si-au spus: e perfecta. Da stiu, ciudat! Aveam coji pe fata, tenul rosiatic-vinetiu, chestii scarboase prin par. Si cu toate astea… perfecta! Si am cazut in dizgratie. Perfectiunea s-a dus cu primii colici, dinti, mofturi la mancare.

Mai apoi am incercat sa redevin copilul perfect. Si m-am chinuit. Inutil. Nici ca mi-a iesit vreodata. Numai ca intr-o zi, in fata la Opera Romana mi-am dat seama ca parintii mei, paradoxal pentru mine pana atunci, sunt niste oameni. Imperfecti. Asa ca si eu pot fi la fel ca ei. Si de-atunci i-am iubit si mai mult. Si-am inceput sa ma si iubesc.

Am vrut prietenii perfecti.  Si pentru ca nu am stiut sa accept altceva s-au risipit.

Am incercat sa fiu iubita perfecta. Asta pana cand mi-am dat seama ca iubitul adorat e imperfect. Si am inceput sa-l iubesc si mai mult.

Sotia perfecta… wrong again. Asta inca incerc sa o mai fac. Si-mi dau seama de prostie abia cand pic franta seara. Si nu ma mai iubesc eu.

Mama perfecta… ei, asta e inca proaspata. Pentru ca am copilul perfect, pentru mine. Dar vreau sa fiu imperfecta pentru el. Pentru ca asa o sa-i dau voie sa ma iubeasca. Nu doar sa ma respecte, sa simta atasament sau dependenta.

Nu sunt perfecta …nici nu vreau, nici nu pot!

E o leapsa. Dar o las libera. Sa o ia cine vrea!