Si a fost noapte si a fost zi: ziua a treia.
Am citit multe despre depresie. De multe ori am subestimat-o. Si ea, draga de ea a napustit peste mine. Fara sa vreau am fost acolo cand l-au gavat pentru prima data pe Rares. Nestiutoarea de mine nu stia ca gavajul e o procedura de hranire des intalnita in cazul prematurilor. M-am speriat ingrozitor, nimeni nu-mi spunea nimic.
In aceeasi zi schimbasem colega de rezerva. Venise o proaspata mamica. M-am intors speriata si ingrijorata de la terapie intensiva, deschid usa si o vad cu micuta in brate. O fetita adorabila, ca toti bebelusii de altfel. Am simtit fizic ca ma prabusesc. Abia ma tineau picioarele. Vedeam un hau mare si la fiecare minut aveam senzatia accentuata de cadere.
A trebuit sa cobor jos de tot, sa ating durerea cu degetele, sa o simt ca-mi vorbeste, ca apoi sa uit de ea si sa ma pot duce increzatoare la intalnirile cu printul meu. La fiecare trei ore.
Am mai stat doua saptamani si jumatate in spital, am mai avut frici, lacrimi, frustrare, dar gaseam capacitatea de a-l asculta pe tati de Rares care venea zilnic cu mancare la spital, ma mangaia cu vorba si cu mana, ne astepta acasa.
Asa se sfarseste povestea despre sarcina. Nu o scrisesem pana acum. Nicaieri. Nici nu am putut.
Vreau sa fie aici cand o sa am nevoie sa-mi amintesc ce norocosi am fost si suntem.
Si a fost noapte si a fost zi: viata noastra in trei (deocamdata).
Of, draga Crina, esti departe de depresie precum Griva de iepure (asta era vorba raposatului meu bunic, Dumnezeu sa-l ierte – Griva fiind, se pare, o catea de vanatoare cam nepriceputa asa
!). Ceea ce ai patit tu atunci, da-mi voie, cu toata consideratia pt meseria ta, a fost baby-blues, in nici un caz PND, esti o mamica normala, o depresiva n-ar fi avut de unde sa scoata toate povestile de dragoste frumoase despre ea si bebeul ei, si inca pe un blog public! Trust me, esti ok, a fost greu dar esti pe drumul cel bun!
Te pup cu drag!
Alina, in primul rand multumesc pentru toate mesajele de incurajare. Probabil ca nu m-am exprimat eu bine. Nu ma consider o persoana depresiva, sau o mama anormala. Nu ma refeream la o personalitate depresiva ci doar la un episod. Izolat si fugar. Pe care insa nu-l vreau sa-l ignor pentru ca a facut parte din ce am trait atunci. Sunt atat de fericita acum ca uneori simt ca-mi explodeaza inima. Si sunt si increzatoare ca vom depasi problemele mici pe care le mai avem acum.