Si a fost noapte si a fost zi: ziua a doua.
De dimineata a venit o asistenta cu caruciorul sa ma duca la Rares. Am refuzat calmantele pentru ca simteam nevoia sa fiu cu mintea limpede si sa-mi simt corpul. Incercarea de a ma da jos din pat a fost cel mai greu lucru fizic pe care a trebuit sa-l fac vreodata. Durea tot si durea tare. Ajung la terapie: botosei speciali, bonetica speciala, spalat pe maini riguros, halat special. Si acolo…. cateva incubatoare si trei mese. Toate pline cu pui de om. Mici-mici-pitici. M-a luat cineva de mana si m-a dus langa o masa unde mi-a fost prezentat Rares. Nu gasesc, nu stiu, nu exista cuvinte pe care sa le pot folosi. Atunci am simtit cea mai mare durere sufleteasca din viata mea. Rares era un copil prematur, de doua kilograme, cu abdomenul proeminent, respiratie sacadata, pielea batea in mov. Slab, cu branule in ambele maini, cu pielea mai mare decat el. Conectat prin multe fire la multe aparate. Si gemea. Nici macar nu putea sa planga. Nu m-au lasat sa stau mult si cred ca nici nu as fi putut. Am iesit cred ca mai mult trasa sau impinsa. Nu mai simteam nimic fizic. Durea tare. Tare. La iesire am dat cu ochii de un afis publicitar la Pampers: un copil, dolofan, rozaliu ce ii zambea mamei. Stiu doar ca am inceput sa plang.
M-am simtit coplesita, uneori singura, de multe ori mi-a fost frica.
Din trei in trei ore mergeam la alaptat (alaptat fiind mult spus, Rares manca 3-4 mililitri la o masa, administrati cu seringa). Mergeam cu inima cat un graunte de praf, de frica sa nu se fi intamplat ceva cat timp nu am fost eu acolo. Apoi ma intorceam in rezerva in care cealalta mamica avea bebelusul langa ea. Pentru prima data in viata am simtit invidie. Multa.
Si a fost noapte si a fost zi!
Da, dar uite ce baietzel mare si frumos s-a facut … si pana la urma e important ca e sanatos si ca n-a ramas cu sechele. Si cand il tii acum in brate si el zambeste la tine nu te mai gandesti nici o secunda ca a fost mic mic si ca atunci a durut atat de rau sa-l vezi asa.
Stiu ca eu, care, dupa cum ti-am mai spus, am fost intr-o situatie similara, auzeam mereu numai asta: nu te purta cu el ca si cum ar fi prematur fiindca asta nu e un handicap, nu-ti adanci in cap adanc aceasta idee. E sanatos, recupereaza ca un campion? Nu-l stigmatiza cu asta! Si am incercat sa ascult acest sfat si acum, daca nu mi-ati mai aminti voi, pe bloguri sau in diverse discutii de asta, nici n-as mai sti ca a fost un bebe prematur. Te sfatuiesc si pe tine, daca-mi permiti, sa faci acelasi lucru daca poti. Va fi mult mai bine pentru el! Si pentru tine!
Multumesc Andreea pentru sfat. Sa stii ca asa am facut din momentul in care l-am tinut prima oara in brate. Am avut nevoie de vreo 3-4 zile sa ma obisnuiesc cu noua situatie. Dar niciodata de atunci nu l-am privit ca altfel decat cel mai minunat copil. Si nici nu l-am tratat altfel. Chiar ieri vorbeam cu significant-ul ca nu mi-a fost frica sa-l spal, sa-i fac masaj, sau orice se face unui copil. Si mie nici nu mi se parea asa mic, mai ales ca in spital vazusem copii si de 900 grame. Ideea posturilor din ultimele zile este ca sa am consemnate undeva toate trairile alea. Si daca vreo mamica aflata in vreo situatie similara va intra sa citeasca despre prematuri pe blog, sa stie ca de la 2000 grame se ajunge usor la aproape 7 kg, ca de la 8 mililitri se ajunge la 210 si tot asa. si ca prematurii sunt niste luptatori.
Draga mea, ai fost binecuvantata! Durerea ta cumplita de atunci a fost izbavitoare, ai plecat de la rau ca sa mergi spre bine. Si mai bine, si mai bine, si foarte bine si tot in sus!!