“Doamna eu va iau sub observatie, dar sa stiti ca nu cred ca apucati sfarsitul lunii iulie”. Asta era la sfarsitul lui iunie, 31 de saptamani de sarcina, nou descoperita cu trombofilie, cu doctor nou, spital nou, cu bebe avand retard de crestere. Of. Of.

14 iulie 2008, 33 saptamani de sarcina:

M-am trezit pe la 5, intrebandu-ma daca am visat ca ma cam duruse putin burta. Si stateam in pat, cu burta sus, cu spatele amortit si ma intrebam. Sa ma duc pana la spital pentru un control? Si daca totusi a  fost un vis? Hmmm… La dus am hotarat ca pe la 7 sa fiu la Municipal. Sa ma vada doctorul si ma intorc acasa inainte ca the significant other sa plece la munca. M-am imbracat tiptil ca sa nu-l trezesc, iar la usa, cu cheia in mana m-am gandit sa-l trezesc sa-i spun ca plec, ca sa nu se sperie cand s-o trezi fara bortoasa in casa. Insista sa ma duca la spital. Eu insist ca ma duc cu taxiul si viu repede. El insista mai mult ca mine si vrea sa-mi iau si geanta de spital: ” De ce sa o car dupa mine daca ma intorc repede?”. Plecam cu geanta spre spital. In fata spitalului o durere scurta. Trece.

Spital, etaj 4, cabinetul din dreapta. Doctor, control: “Doamna eu zic sa ramaneti la spital”. “Raman domnul doctor, daca e nevoie sa fac tratament ceva, orice, chiar daca nu se gaseste, sotul se….”. “Nu doamna, ca sa nasteti!”.

In 10 minute sunt in pijamale portocalii cu albinute pe ele, intr-un salon cu 7-8 viitoare sau aspirante mamici. Il trimit pe significant other la servici ” Nu are rost sa stai aici, poate nici nu nasc, daca nasc te chem eu”. Cum pleaca incep sa roiasca asistentele in jurul meu. I feel like a big star. Bine, big eram, dar star mai putin. Toata lumea intreaba de mine, analize la urgente, doctorul vine si ma consulta din 10 in 10 minute. “Aveti contractii?”. “Nu stiu cum sunt alea, dar nu ma doare nimic”. Doctorul face hmmmm. Vin analizele, se pune o perfuzie, se cheama anestezistul. Ma muta intr-o camera de monitorizare. Lumea se vaita pe acolo, eu nimic. Eu butonam telefonul sa-mi anunt significant-ul ca vine bebe azi, de ziua Frantei. Din camera de monitorizare unde am stat 5 minute, ma iau 3 asistente pe sus si incep sa alerge cu mine  pe hol ca doctorul are manusile puse iar eu sunt inca in pijamalele mele. Adevarul e ca mai mult ma imping pentru ca mersul de rata nu are si varianta de alergat. Anestezie. O masca pe fata, and here we go. “Veniti sa vedeti un caz; Ma mir ca a ramas insarcinata; Ma mir ca a dus sarcina pana acum; Uite ce tensionat e; Placenta arata bine; Ce v-au zis doamna ca e?” “Baietel”. “Taie acolo; Gata; Intr-un minut il scoatem; Scoate-l”.

Urechile auzeau tot iar mintea derula o rugaciune si o dorinta: sa tipe!

Tipa. Puternic. Inca o data. Il vad. E cam rosu. Pare frumos.  Savarsitu-s-a!

Ajung in rezerva, abia putand vorbi de lacrimile care curgeau necontenit. Mama, signifiantul, fratele.

“Pe Rares l-au dus putin la terapie intensiva ca sa-l ajute sa respire, dar nu-l tin mult acolo.”

Si a fost noapte si a fost zi.