Am ajuns azi sa ma gandesc la povesti. La violenta din povestile “clasice”. Ce-i drept am tendinta de a blama povestile sau desenele animate actuale si de a ridica in slavi povestile copilariei mele. Povesti care de fapt sunt pline de scene de violenta.

Povestile contin discriminari, acte de violenta, idei terifiante pentru copii cum ar fi abandonul, despartirea fortata de parinti, etc. Multe dintre povesti au un autor colectiv, ele fiind preluate mai apoi de un “nume de pe o carte”. Avand autor colectiv ele exprima fapte din realitatea contemporana acestuia. Si de-a lungul istoriei omului nu prea exista realitate fara violenta. Asa ca din punctul asta de vedere este normal sa fie si in povestile pentru copii.

Pe de alta parte povestile au rol de “supapa”. Ele permit copilului, ca in mod inconstient sa-si exteriorizeze anumite conflicte interne. Personalitatea noastra are si o parte numita de Jung Umbra – “crusta noastra de civilizatie ascunde un soi de bruta cu aspect preistoric”. In Umbra se regasesc reprimate sentimente negative (invidie, egoism, ura, gelozie), care pentru a le cunoaste trebuie “dezarhivate”. Ignorarea lor ar duce la amplificarea conflictelor interne. Asa ca exista o nevoie pentru violenta, nevoie ce trebuie satisfacuta. Copii functioneaza dupa principiul placerii. Placerea inseamna si satisfacerea imediata a unor nevoi. Astfel ei se simt  atrasi de scenele de violenta.

Consider ca violenta se vinde bine. De aceea e trecut pragul de nevoie si devine o constanta in lumea personajelor fantastice din povesti, jocuri, carti. Dar pentru asta fiecarui copil ii este asignat un parinte, doi. Atata timp cat violenta nu devine un comportament, o scena in care motanul ii doreste moartea soricelului poate face chiar bine.