Si uite ca a trecut un an de cand am aflat de samburel pe atunci, Rares acum. Intr-un an am facut zeci de ecografii, am mancat sute de portocale, si banuiesc … mia de cirese. Am schimbat zeci de scutece, am facut sute de biberoane si am vazut mii de zambete. Toate astea s-au facut … milioane de clipe de fericire.
Ii cer Anului nou sanatate si bucurie pentru fiecare, pe masura dragostei pe care o are in suflet.
0
comments
Lepsuim, lepsuim. Ia sa vedem ce e pe birou in dimineata asta:
- monitorul cel mare a’ lui tati, proaspat primit de la mosu’
-boxe, imprimanta, mouse, mouse-pad
-telefonul lui tati, telefonul fix, telefonul lui mami
-dvd-urile lui tati, cu filme ce ruleaza la homeplex
-batista nasului lui mami
-sticla de ice tea a lui tati
-biberonul de aseara cu resturi de lapte a lui Rares
-reviste
-liste cu ce mai trebuie pus prin bagaj
-pixurile lui mami (sunt maniaca dupa pixuri)
Peste cinci minute vor disparea: batista, sticla, biberonul, lista.
Mi-as dori sa mai fie pe birou: o ceasca de cafea, pe care sa nu o beau ci sa o miros si niste cornulete pe care sa nu le miros ci sa le mananc.
Zicem sa lepsuiasca fiecare cu birotica ei si: Sabina si Andreea.
2
comments
Maine ne facem bagajul sa plecam din Marele Gri. Mergem la alde bu. Am facut in gand lista cu ce o sa caram dupa noi. Multe. Foarte multe. Probabil exagerat de multe: carucior, centrul de activitati, sterilizator, blander, castronelele lui Rares, lingurita aceluiasi Rares, jucaria de baita, jucariile de carucior, multe haine. Se adauga haine pentru mami si tati, cadourile cumparate pentru cei de acasa. E foarte posibil ca eu si Rares sa avem loc undeva pe capota. Cu toate riscurile nu pot renunta la nimic, dupa principiul: “DACA”.
De multi ani mergem de sarbatori la actualii bu. Fie ca a fost zapada sau nu, parca e mai mult Craciun acolo.
Acolo vine corul de colindatori in seara de Ajun si noi ne asezam pe scara, unii in bratele altora si-i ascultam gales. Facem apoi bradul care nu stie de trend sau de design. Fiecare agata globul asa cum i se pare mai artistic. Iese ceva ce seamana mai mult cu sorcova, dar e bradul tuturor.
Acolo ne intalnim cu Mosu’ (unchiul deghizat). Vine in fiecare an, intra pe usa din fata, cara tot sacul ala plin, ne ia pe genunchi si ne chinuie cu poeziile pe care vrea sa le auda, bea de fiecare data un pahar de vin si apoi pleaca latrat de toti cainii de pe strada. Merge la casa vecinilor, au si ei un copil care vrea sa-l vada pe Mosu’.
Ne ducem langa semineu si ne luam cadourile la puricat: probam, intrebam cine si de unde, rupem ambalaje. Apoi ca tot romanul asteptam ziua de Craciun ca sa ne umplem burtile de sarmale, ciorbe si carnati. Si neaparat cozonac.
Vreau sa-l duc pe Rares la acest Craciun. Vreau sa stie cum e sa faci parte dintr-o familie de 13 persoane deocamdata. Cum e sa iti dai coate sa incapi la masa, cum se gateste in oale mari, cum se zice rugaciunea la inceputul mesei in ziua sfanta, cum se face apoi harmalaie pentru ca fiecare are ceva de spus, de ras, de cerut.
Acolo miroase a frig, a vant, a bucurie, a sarbatoare.
6
comments
Draga Mosule,
Vreau sa-ti multumesc pentru ca m-ai ajutat anul trecut sa le fac o surpriza lui mami si lui tati. Noi ne-am chinuit si am pus cadoul sub brad, dar mami l-a deschis abia pe 31 si atunci s-a dus fuguta la tati sa-i spuna ca m-au primit pe mine. Tu ai vazut ce fericiti erau? A meritat asteptarea. Anul asta am facut ce mi-ai zis si am crescut mare. Inca nu m-am oprit din crescut.
Acum vreau sa te rog sa ma ajuti din nou. Vreau sa faci astfel incat sa vad mereu ochii lor plini de fericire. Pentru asta tu sa-mi aduci sanatate, ca de restul ma ocup eu. Am invatat niste miscari cu celofanul care ii dau pe spate. Zambetul lor e mai delicios decat biberonul cu lapte, decat marul copt si chiar fata de pumnisorii mei.
Jucarie nu, nici hainute. Vreau sa le duci fiecaruia (mami, tati, toti bu, uncu …) ceva din partea mea: un zambet, o privire smechera, o strambatura…. gasesti tu ceva. Daca faci asta Mosule, eu promit ca o sa ma chinui sa pap tot marul ala care nu-mi da pace.
Si inca ceva! Ca sa nu stie nimeni de intelegerea noastra, atunci cand o sa ne intalnim fata in fata eu o sa ma prefac uimit ca te vad, asa ca pentru prima data. Tot atunci o sa fiu uimit si cand o sa vad cadoul de la mami si tati, cu care m-am jucat deja, dar mami tot insista sa mi-l puna sub brad.
Imi pare rau ca nu am scris o scrisoare, dar stii ca sunt bebelus si nu ma pricep la prea multe lucruri. Sa ai grija de tine si de Rudolph!
Cu laptic la gura,
Rares!
1
comments
Stim, stim. Am tras un mic chiul. Am fugit din curtea blogului si am hoinarit. Cel/cea care nu a facut asta niciodata sa arunce cu piatra, bolovanul, tastatura.
Pentru inceput ne-am intretinut cu cei doi bu materni. Bu si bu ne-au facut rafturi noi in camara, paine de casa si ne-au ascuns tacamurile din bucatarie. O rugam insistent pe bu sa ne spuna unde a pus spumiera lui mami, pentru ca face crize.
Apoi ne-am intretinut cu uncu (unchiul matern) aterizat din tari putin mai calde decat a noastra.
In continuare a venit Andreea, care ne tinea de mana cand dormeam. Si care ne-a explicat clar ca elefantul primit cadou de la noi nu ii foloseste. Ea nu se mai joaca cu “astfel” de jucarii. Acum are un bebelus care are biberon, olita, pampersi si haine care noua nu ne mai vin.
Asa am ajuns in momentul vorbirii cand mami a terminat faimoasa curatenie de Craciun. In afara de perdelele din bucatarie care fac acatiste sa vina cineva sa le scoata din cada plina de apa si detergent. Dar mami nu se lasa induplecata.
Ne motiveaza si noua cineva absenta?
6
comments
Din tot sufletul meu de mama si de sotie, vreau sa le multumesc! Sunt doi oameni importanti pentru mine, dupa principiul: mare om, mare caracter. Fara ei viata mea ar fi fost un cosmar.
Asa ca, din sufletul de sotie ii multumesc celui care mi-a dat-o pe Marita, masina mea de spalat. Saraca munceste aproape in fiecare zi. E o prietena de nadejde. Ce-i drept si eu ii mangai butoanele cu gingasie in privire.
Iar din sufletul meu de mama celui care a inventat batista bebelusului. Cum o fi stat el si s-a gandit sa faca ceva care se pune la aspirator si scoate mucii copilului de prin nas. Imi cer scuze pe aceasta cale minunatului inventator, ca pret de luni bune mi s-a parut o prostie fantastica batista.
Casa noastra colcaie de virusi. Mami, tati si bebe sunt muciosi. Nu foarte tare, nu de speriat, dar suficient incat sa gasesti peste tot batiste de hartie folosite, aspiratorul mutat in camera lui Rares. Singura parte buna e ca imi imaginez ca vecina de la 7 (noi suntem la 8), poreclita tanti Mita, isi inchipuie ca-s foarte harnica de dau cu aspiratorul de cel putin 5 ori pe zi.
3
comments
La onorabila varsta am decis sa ne facem vedete. De fapt mami a decis. Poza va fi vanduta pe milioane de bucati de celofan.
Asa zambeste fericirea:
La multi ani dragostea noastra!
9
comments
Ma uitam intr-o dupa-amiaza la un serial in care parintii se chinuiau sa-si invete copilul sa doarma singur. Mama era extrem de frustrata pentru ca desi isi dorea sa ia fetita in brate si sa o linisteasca, “la carte” se impuneau reprize de 15 minute inainte ca parintele sa se duca sa linisteasca bebelusul. 15 minute de plans.
Problema asta noi nu am avut-o pentru ca Rares era invatat din spital sa doarma singur. Dar in multe alte privinte m-am simtit derutata intre a asculta de instinctul matern sau de a aplica teoriile citite prin carti. Spre exemplu acum invatam sa papam marul copt. Dupa cateva minute Rares, nu stiu inca din ce motiv, incepe sa planga si nu mai vrea sa pape. Primul instinct e sa pun mana pe o zornaitoare, sa-i distrag atentia de la plans si sa-mi continui masa. In momentul acela aud un mare NU in mintea mea. Vocea imi spune ca asa cum il obisnuiesc acum, asa va manca mult timp de acum incolo. Si nu vreau ca hrana lui sa fie dependenta de prezenta unui anumit obiect. Lupta asta o simt si in legatura cu luatul in brate, atunci cand plange in timpul terapiei. Pana acum am rezistat acestui impuls si bine am facut. A creat o relatie buna cu terapeuta, iar prezenta mea acolo e doar una de suport. Iar crizele de plans s-au diminuat considerabil.
Stiu ca astea sunt puncte de cotitura. Momente de criza atat pentru copil cat si pentru parinte. Ele ne ajuta sa trecem la un nivel superior, unde cu siguranta ne asteapta alta cotitura. Stiu ca ele sunt benefice si ii construiesc atat pe parinti cat si pe bebelusi. Numai ca uneori instinctul imi cere un imperios STOP. Atunci uit de puncte si de cotituri si doar il tin in brate. Pana acum instinctul l-am folosit pentru a selecta metodele potrivite noua si pentru a pune capat unei situatii dureroase pentru amandoi.
3
comments
Seara, dupa baita Rares are un ritual de cel putin trei creme. Din cauza ca avem balute pe care ni le intindem cu manutele pe toata fata au aparut iritatii. Asa ca intai curatam cu lotiune, apoi curatam cu apa de fata, apoi aplicam crema. Asta la fata. Cam acelasi ritual il avem si in zona scutecului.
Personal am o reactie alergica la expresiile de genul “inainte copiii cresteau mai …” nu stiu cum, cu toate astea sunt convinsa ca mama mea (ca sa dau exemplul cel mai aproape de varsta mea) nu l-a cremuit pe fratele meu in asa hal.
Oare ingrijindu-ne asa bebelusii (sper ca nu sunt singura crazy mom), in special baieteii, le pompam estrogen in suflet? Rares o sa fie un metrosexual?
1
comments
Ieri. Unirii. Eu. Card. Rares la bunica. Unirii. Eu. Card. Toate astea inseamna ce urasc cel mai mult barbatii: cumparaturi. M-am dus timida si am iesit sclava, cu vreo zece sacose, dintre care cel putin sase pentru mine. Am cheltuit jenant de mult, ca de dimineata ma apucasera calculele si m-am oprit in momentul in care mi-am dat seama ca-mi stric ziua.
INSA, ieri pentru mine a fost foarte valabila teoria terapiei la cumparaturi. Sigur o sedinta de psihoterapie nu m-ar fi ajuns atat de mult decat daca insusi Freud ma hipnotiza. Dar pentru ca Freud e in alta lume si in plus uneori e bine sa mai schimbi terapeutul… fiecare magazin avea puteri de vindecare sufleteasca. In special cel in care am vazut, ce altceva decat… o geanta. Geanta care mi-a torturat gandurile doua ore de cautari de terapii alternative. Bineinteles ca legea petei pe creier a facut sa nu existe in toata lumea, o alternativa. Asa ca intr-un moment de catharsis am introdus pin-ul si geanta era in mana mea. Apoi am putut pleca linistita acasa.
5
comments