… Rares doarme si ma bucur de un moment de pace. Dragos si Sorin se joaca cu wii niste jocuri duse la o infantilitate extrema (calaresc fiecare cate o vaca, un fel de cursa cu obstacole), dar asta se pare ca ii amuza foarte tare. Dupa un tur de forta prin dormitor (haine stranse), bucatarie (sters stropi de ulei care imi stau pe creier – sunt obsesiv compulsiva) ma asez in fata monitorului luminos si recuperez ce am pierdut in 3 zile de absente: mail, blogul lui tati, apoi blogul personal. Ce bun ca ne-a mai dat nu stiu ce conventie internationala inca o ora sambata? Pe mine ori m-au sarit, ori am pierdut-o eu prin vreun taxi. (Praful balteste pe birou, in fata mea, si-mi ocupa neuronul: Sterge-l! Sterge-l!)

De multe ori am impresia ca-mi pierd natura umana si devin ceva spre meduza. O faptura gelatinoasa care isi pierde foarte usor conturul. De cand ma trezesc (6-7 dimineata) pana cand Rares e inapoi in patut cu girafa albastra cu urechi portocalii (12-1 noaptea) trec cu alura de metrorex prin diferite camarute-rol: spalatorie, cantina, calcatorie, mai ies in prag sa dau un sarut de “o zi buna si tie”, intru cu graba in aceleasi camarute, ies in acelasi prag seara pentru “ce bine ca ai venit!”. De aici mai tarasc dupa mine un meduz, un meduz ce-i drept mai abil decat mine: reuseste cumva sa gaseasca un “no men’s land” al camarutelor-rol. Atunci cand ma apuca depresia aia chinuitoare “no men’s land” se transforma in “neverland” (unul dintre cele mai frumoase filme pe care le-am vazut.)

… Rares trebuie trezit. Baietii au avansat la golf. Trec prin cantina sa fac lapticul. Cred ca ma bag la un joc cu vaca sa-mi mai ridic self… happiness.

Da-mi Doamne un grafitti sa pot trage tuse groase in jurul meu!