Dupa doua saptamani in care singurul aer pe care l-am schimbat a fost de la o rezerva la un salon, am iesit in lume… pe balconul din capatul holului. Acolo ma astepta o lume inalta. Am vazut un Bucuresti in care mi-ar placea sa ma intorc de fiecare data cand mi se face dor de vechi, de incremenire, de orice alta culoare care nu e cenusiu. Se vedeau doar acoperisuri mai noi, mai mucegaite, mai verzi sau mai rosii. Un Bucuresti care inceta sa fie furnicar. Era intim desi avea tot cerul deschis deasupra. Lumea acoperisurilor ma primea cu buzunarele halatului pline de frustrare, spaima, durere, speranta si iar teama. Si m-a lasat sa privesc fara sa ma simt stinghera. Am stat cat o clipita si am respirat nou cat o plimbare de o ora in parc.