Prima data ne-a luat pe nepregatite samburel. A doua oara a fost Rares. O bucatica de om, cat doua kilograme de zahar, sau de faina, sau orez, a ales el sa vina de ziua Frantei. Nu mi-a mai ramas decat sa spun: ” Allez les Bleus!” Intr-o zi in care aveam plan de pedichiura, am ajuns sa fac o anestezie si sa astept… cu inima cat un purice, cu respiratia putin incremenita, cu ochii mult inlacrimati… primul semn, primul stimul pentru existenta de mama: primul tipat! Si a tipat. O data! De doua ori! Restul a pastrat pentru mai tarziu.