Mi-a plăcut să scriu nuvele, apoi mi-a plăcut să studiez rocile, apoi m-am dat cu Jung, apoi mi-a plăcut de Friends …și tot așa până acum.

Acum îmi place enterocolita. Așa cum vine ea neanunțată și-ți tăvălește în special somnul de noapte, cum setează ea termostatul copilului la 39,6, cum dă drumul la robinetul de transpirație. Are un talent deosebit să-și facă apariția sâmbătă spre duminică, să fii tocmai împachetat pentru ziua de luni, să suni la șefu, să te rogi de o zi liberă.

Dar mie deja toate astea-mi plac. Pentru că sunt foarte bună la toate operațiunile ce implică vizita doamnei cu miros îndoielnic. Sunt expertă la citit în pamperși. Se ia copilul, se duce cu fundul la nasul mamei. Auci! Miros de varză murată. Verdict: entero! Se desface pampersul și știi cum îți va fi ziua după: consistența apoasă, eventual mucus, culoare verde prăzuliu sau nu prea. Cel mai des iese din scutecul de unică folosință, dă pe afară și calcă totul în picioare.

După ce-ți eliberezi căile nazale, pui mâna pe Biotics Baby sau Hidrasec sau Enterol sau Enterolactis sau Floridral. Eu îl aleg mereu pe primul, pentru că îl tolerează cel mai bine copilul. Desfac plicul tacticos, îmi șterg transpirația de pe frunte (de cele mai multe ori mă ia cu rău când aud de enetrocolită), pun praful alb în ceai sau lapte sau apă și dau copilului spre înghițire. Apoi trec pe nurofen cu panadol, alternativ la 4 ore și aștept liniștită 39-le. De fapt nu chiar liniștită, pentru că dizolv un smecta și fac un pilaf în același timp. Scot oțetul pentru șosete din dulap și bat din picior nerăbdătoare. După 39, lucrurile încep să se lumineze, copilul se leagă la burtă și eu refac stocurile pentru următorul episod.

Cu siguranță, va urma!

Le uram cam de prin primele clase. Pe ele, ședințele cu părinții. Eu am fost tipul copilului în general previzibil, în sensul că mama nu a dus niciodată mâna la inimă în timpul vreunui briefing părinte-profesor. Cu toate astea, inevitabil aveam emoții.

Ca să înțelegeți mai bine: nu ascundeam notele, reproșurile învățătoarei/profesorilor le raportam din timp acasă, spuneam când mă alergam prin clasă și eram certată, o perioada tata mi-a fost profesor, deci îmi era imposibil să ascund ceva și cu toate astea îmi rodeam unghiile, transpiram abundent acasă în timp ce mama se aseza de obicei în banca mea, seara pe la 7.

Clar preferam să fiu acolo (freak control de mică)! Dar asta s-a întâmplat de așa puține ori, încât proporția de unghii roase era covârșitoare. Timp de o oră și ceva nu făceam decât să-mi imaginez momentul în care ajunsese întâlnirea (da, chiar și ședințele cu părinții au/aveau un tipic) și să-mi imaginez cele mai proaste scenarii.

Atunci când ajungea mama acasă, se deschidea cerul! Prin vizorul ușii încercam să-i deslușesc starea de spirit trădată de față. De cele mai multe ori, de la primul cuvânt auzeam “aleluia!”. În cazurile astea venea cu capul doldora de activități pentru comitetul de părinți (remember? ), cu notițe despre culegeri, bureți pentru tablă și huse pentru bănci.

… Azi ajung la grădiniță la Rareș și-mi spune educatoarea că mâine e ședință cu părinții. Am fost atât de emoționată încât am întrebat detalii despre oră cam de 2-3 ori. Apoi mintea mea a început imediat să țeasă pânză despre cum o să stau eu mândră acolo, printre ceilalți părinți (mi-am propus să fiu mândră indiferent de ce aud), despre ce ar putea să-mi spună educatoarea despre el în particular (o fi ciufulit vreun copil, o fi pupat vrea fată, o fi stricat, o fi cântat….).

Ba nu vreau să mă gândesc la cum o să fie, ba mă gândesc prea mult la asta. În schimb sunt incredibil de mândră de el (și puțin și de noi, părinții lui), pentru că a făcut tot ce a știut el ca să devină copilul adorabil care este. Pe cuvânt că este!

Revenind: bun bun, nu mă duc mâine cu texte, dar cum mă îmbrac?