Avem cod galben de oboseală. Se anunță cod roșu pentru zilele următoare. Nu e din cauze de puericultură. O să ne revenim cam pe săptămâna viitoare. Sper. Pa!
P.S. I really miss blogging!
Ham?
Azi Rareș, în plimbarea deja obișnuită de la pe ora 11 și un pic, cum a ieșit din casă s-a dus la cușca pe care scrie de mână Betty. A strigat-o și văzând că nu iese a început să tragă de ușă încercând să o deschidă.
“Ham, ham!”
“Betty nu e mami, a plecat pa”
“Pa”
Da, Betty e pa!
10 minute nu a plecat de acolo și a tot strigat-o. Ne e dor de ea!
O prietenie de 10 ani. Până azi!
Eram în ultimul an de liceu. Într-o zi am venit acasă și în curte era un cățel, un pui, care miorlăia la ușa din față. Negru, mic și cam urât, sincer. Tata zicea că era câine-lup, dar urechile pleoștite îl făceau să arate ca un maidanez slab. I-am zis să-l dea, ca nu-mi place, oricum nu-l egala pe Beto, cățelul meu drag care fusese otrăvit cu vreo două luni înainte. După Beto am plâns, dar pe ăsta să-l ducă. Asta de fapt, pentru că era o cățelușă. Nici mamei nu i-a plăcut. Tata a zis că-l păstrează, că avem nevoie de un câine de pază în curte. Și să o cheme și Betty, să fie cumva înrudită cu mine (nu pot mărturisi public toate numele mele). Dar a fost orice numai câine de pază nu.
A crescut, a devenit extrem de jucăuș, pașnic precum o rudă de-a lui de pluș. A supărat-o pe mama un timp pentru că fura papucii și răscolea tufele cu trandafiri. Și tata a certat-o rău de tot într-o zi. De atunci Betty a devenit cel mai cu bun-simț căine pe care l-am întâlnit vreodată. Sau pe care îl voi mai întâlni. Să nu-mi spuneți că animalele nu au bun simț. Pentru că dacă ar fi așa, atunci Betty a fost un prieten cu ochii mari și calzi, cu botul umed și cu perne pufoase în loc de degete.
Atunci când am plecat la facultate mi-am luat rămas bun de la dormitorul meu, de la curte și de la ea. Și așa făceam de fiecare dată când plecam de acasă. Iar atunci când mă întorceam plângea aproape ca să mă duc să ne jucăm. Eu îi dădeam drumul din curtea ei mică, ea îmi lingea mâinile apoi dădea rotocoale rapide în jurul meu. Îmi aducea o minge și mă ruga din priviri să o arunc. Și toate astea fără un minut de dresaj. Doar cu sufletul ei. Să nu-mi ziceți că nici suflet nu a avut!
Betty a crescut trei copii. Primul a fost Marius, pe care îl căra în spate ca și cum ar fi fost un ponei. Niciodată nu l-a zgâriat, mârâit, mușcat. Docilă îl lăsa să i se urce pe spate și îl plimba prin curte. Apoi la fel și cu Andreea. Pe Rareș l-am lăsat tot în grija ei. Îi verifica, în vară, dentiția. Îi băga degetele în gură iar ea se lăsa pe o parte. Nu știa pe atunci de jocul de-a poneiul. Și nici nu o să-l știe vreodată.
Nu intra niciodată în casă, nici măcar ademenită cu mâncare, nici când ne era milă de ea că-i e frig. Stătea lipită de ușă, afară. Nu ieșea din curte fără aprobarea cuiva, sau la primul ordin intra înapoi. Mergea la pas oriunde, atăta timp cât era cu unul dintre stăpânii ei.
A fost aici de la început, e de-o seamă cu casa. De 10 ani, aproape 11. Până azi!
Dimineață m-a condus la poartă, apoi a mers pe lângă sania în care era Rareș. Ca întotdeauna alături de cei mai mici. S-a întors în curte și ca niciodată a intrat în casă, în hol. S-a lungit cu botul pe labe și a vrut liniște. Mama a dus-o afară ca să-i dea lapte, crezând că o doare ceva. A ieșit, s-a așezat și apoi a plecat de tot. Acolo unde se duc doar cățeii care știu să iubească. Și să nu-mi spuneți că ea nu a știut.
Și să nu-mi mai spuneți că următorul cățeluș frumos o să-mi răpească sufletul. Pentru că un alt câine mai bun, deștept, frumos, loial, prietenos… eu nu am să mai întâlnesc nicicând.
Nu mai pot să i-o arat lui Rareș pe Betty la geam. Și mă doare.
mama și locul de joacă
Era ieri la Maciu Piciu, în Promenada Mall, Braila. Locul de joaca pentru copii de pe la un an si jumatate. Ea se apropie de 30 (ani) și stătea acolo, pe un scaun de pitic. Tipul clasic de mamă disperată să nu îi fure cineva cumpărăturile din coșul lăsat la intrare, portofelul din geanta atârnată poștărește de gât și nu cumva să i se întâmple ceva odraslei de 18 luni aflată deja lângă construcţia monstruoasă cu tobogane și bile. Și-a lăsat Uggs-ii calzi la intrare și a zbughit-o în dresuri după copilul ajuns deja în cealaltă parte a stabilimentului. Copilul s-a oprit ce-i drept, atunci când a văzut că-i rost de pantă de alpinist și tobogan ciudat de înclinat. Probabil că ea, maică-sa a vrut să se laude cu odrasla, să lucreze la selfesteem-ul copilului, sau nu ştiu ce a fost în capul ei când a început să-l îndemne frenetic să urce pe acolo. “Hai mami! Ştiu ca poţi! Te descurci singur!” Copilul i-a întors o privire de “yeah right” și a început totuși să pună un picior, o mână mai sus, un picior lângă mana și deja mă-sa îl striga alpinist. Abia după ce a ajuns la etajul 1 deșteapta de maică-sa și-a dat seama că nu mai există alta ieșire decât mai sus numitul tobogan ciudat. Ori îl face cumva să-și dea drumul, total iresponsabil, ori cheamă pompierii. Nu e foc dar ăștia ştiu cumva să iasă din situaţii de tot… toată jena. Oricum zice că să lase copilul sa se simtă bine, pentru că în nici un caz el nu are curaj să o ia printre cilindrii groși de burete. Sunt mari și înfricoșători și… A trecut de ei. Bun, dar vine tunelul. E singur, tunelul e mare, e prima data când îl vede… a trecut de tunel. Următorul pas e sa ajungă la etajul doi, dar asta e imposibil. Sau a fost până când puștiul era deja acolo. Atunci maica-sa a lăsat sa vadă puțină disperare pe fața ei. Disperare cauzată de subaprecierea copilului.
Îi putea propune, spune, ordona copilului să se întoarcă, dar și ea a râs în sinea ei de o glumă așa bună. Salvarea vine de la o fetiţa pe care pustiul se pare că o place. Fetiţa era pe la 6 ani, adică înțelegea rugămințile unei mame de a-i da jos copilul. Ea urma să-l atragă într-un joc inocent de-a prinselea și pe nesimțite să-l aducă la parter. Și a funcționat foarte bine pănă la 1 când copilul face stânga împrejur și o ia înapoi spre 2. Atunci maica-să se lăsa de toată rușinea și o ia în dresuri pe panta de alpinist, sprijinindu-se de caracatițe mov și scoici verzi. Ajunge la 1 o ia printre cilindrii de burete și haț! Pune mâna pe el fix la intrarea în tunel. Ar fi fost mult prea mult să o ia în patru labe printr-un tunel pentru pitici. Ia copilul sub o aripa și calcă iar în picioare caracatițe mov și scoici verzi. Mai poposeste cu odrasla vreo 10 min la o saltea săltăreață și când îl vede leșinat de oboseala îşi pune Uggs-ii în picioare și plăteşte consumația oftând ușurată. Locurile de joacă sunt solicintante pentru mame.
… Pe copil îl cheamă Rareș. Ghici cine e maică-sa?
Mobile Blogging from here.
Mamă: așa nu!
Fiecare copil are cea mai bună mamă pentru el.
Ei bine nu! Nu mai cred asta. În general poate, dar nu întotdeauna. Pentru că altfel, cu cea a greșit bebelușul de numai câteva luni care plângea în brațele mamei lui aseară. Pe la ora 19, în fața librăriei de la blocul meu? Pe -15 grade? Dar nu că plângea. Urla de ți se rupea inima, oricât îl legăna ea.
Să fi fost alungată de acasă? E posibil. Fix în seara aia? Și asta e posibil. Asta înseamna că cineva o alungă de acasă, în mod constant din vară, când în serile când mă întorceam cu Rareș din parc ea cerșea alături de doi copii. Mi-a cerut bani și eu i-am dat copilului o banană (tocmai ce cumpărasem pentru copilul meu). Și ea m-a întrebat: “Da’ bani nu ai?”. Și deși nu obișnuiesc să dau bani cerșetorilor (sechele din adolescență), i-am dat ceva, nu știu cât, cu condiția să ia lapte pentru copii. “Da!” (Yeah, right!)
Știu că sunt foarte mulți oameni mai puțin norocoși decât mine și încerc să nu-i judec pentru alegerile pe care le fac. Dar să ieși la cerșit cu un bebeluș învelit într-o pătură, într-una dintre cele mai geroase seri din iarna asta, e… răutate, nepăsare, cruzime?
O baie, un cuier și un copil
Pentru mine toaleta este cartea de vizită. Dacă e albastră cu jucării aruncate în cadă e a unei case în care e cel puțin un copil mic. Dacă pe cadă sunt recipiente roz cu spumant Barbie, e clar e o fetiță acolo. Dacă la oglindă sunt două parfumuri, un demachiant și o cremă de noapte… a lady is in the house. Dacă e albastră, cu jucării în cadă, cu parfumurile la oglindă și o periuță de dinți electrică lângă… e a noastră.
Niciodată nu zic despre un restaurant că e bun până nu îi văd baia. Cea de la Palatul Ghika, cu orhidee pe marginea chiuvetei mi-a rămas ca o amintire dragă. Ce trebuie să aibă o toaletă bună? Gresie și faianță care sclipesc, curat în cabine, apă caldă la chiuvetă, senzor de curs apa (pentru că am o fobie cu locurile în care au pus mâinile cei ce s-au spălat pe mâini înaintea mea)și săpun lichid care miroase frumos (de preferat lăcrămioare). Și oglinzi mari. Și prosoape de hârtie în loc de uscătoarele automate. Și foarte important: un loc în care să-ți atârni geanta sau haina. Să nu stai să-ți tot pui geanta pe umăr și ea tot să cadă.
Fără nici o legătură cu cele de mai sus, de vreun an de zile intimitatea băii mele a dispărut. În baie se intră cu copilul. Sau se intră singur și închizi cu cheia dacă nu vrei să intre și copilul după tine. Varianta a doua se poate aplica doar în cazul în care are cine supreveghea copilul în momentele tale de izolare. Altfel… nu știi ce surpriză te așteaptă la ieșire.
Legătura din cele două paragrafe vine acum: ce mă fac eu dacă la următoarea plimbare în doi cu Rareș apare o necesitate de a verifica toaleta? Bun intru cu copilul. La mine acasă e ușor să împart restricții verbale: nu pune mâna, nu ai voie, Rareș tu nu auzi? Dar asta, în public, m-ar face să fiu etichetată cel puțin ciudată.
Pe principiul agățătorii pentru geantă și haină propun:
Spălați-vă pe mâini liniștite!
sursa: Mommysentials
Biblioteca de parenting
Am citit, am citit și am citit! De când am rămas însărcinată m-am pus pe citit cărți, forumuri, bloguri, reviste, cărți. Am citit în pat, în cadă, în metrou, pe covor, pe stradă în timp ce mergeam, în 66.
Prima carte citită a fost “La ce să te aștepți când ești însărcinată“. Autor: Heidi Murkoff, Arlene Eisenberg, Sandee Hathaway.
Mi-a plăcut că-mi descria pe săptămâni ceea ce urma să se întâmple cu sâmburel și cu grețurile, poftele și hormonii mei. Da, e pe stilul american, la noi moașa nu vine acasă nici înainte și nici după naștere, dar am ignorat diferențele culturale. Descrie problemele pe înțelesul singurului neuron activ din perioada sarcinii. Pentru mine a fost liniștitor să aflu pe etape scurte și foarte scurte cam ce se întâmplă, având în vedere că dacă aș fi putut mi-aș fi cumpărat propriul meu ecograf.
Puncte de cotitură de T. Berry Brazelton. Pe asta am ridicat-o la rang de biblie a carierei mele de părinte. Am tocit-o în nopțile în care-l țineam pe Rareș pe umăr după ce mânca, din cauze de reflux gastro-esofagian. Mi s-a părut clară, prietenoasă, cinstită, genială, liniștitoare. O citesc încă periodic și clar nu vom rata nici volumul doi. Brazelton, I love u man!
Francoise Dolto. Ce le spunem copiilor când sunt foarte mici, când sunt triști, când sunt bolnavi, când se bucură. Nu e chiar Brazelton pentru mine, dar imediat după. Deși e literatură de specialitte, în traducere greoaie și înecăcioasă, fiind structurată ca răspunsuri la întrebări, pică bine la digestie, chiar și fără Colebil.
Însă mult mai explicită mi s-a părut Când apare copilul, de aceeași autoare. Te uiți la cuprins, vezi ce problemă te roade pe tine (când apare un frățior, când tata nu e acasă, despre curățenie, angoase, mame obosite, copii geloși și multe alte situații interesante). E structurată la fel ca și prima carte, deci merge bine imediat după masă.
Eterna Mama și copilul, după care cred că m-a crescut și mama, poate și mama ei pe mama mea. Deși Căpraru e autor cunoscut, am uneori impresia că lucrarea lui face parte cumva din folclor. A fost bună în ultima parte a sarcinii și în primele trei patru luni. Are grafice, rețete, indicații prețioase pentru o mămică angoasată. În unele aspecte consider cartea rămasă în urmă. Și nici nu e bogată în conținut ce ține de educație, afectivitate, chestii de corazon.
Tot pe raftul de puericultură mai am Și tu poți fi supernanny, cartea Irinei Petrea. Nu e o capodoperă, nu are străluciri, dar e directă și simplă.
Proaspăt ieșită de la citit e Cum să fii o mamă bună pentru fiul tău de Alain Braconnier. M-a liniștit zicând că Freud a exagerat cu discursul despre mamele fuzionale și că nu trebuie să cad în extrema cealaltă și să-mi fie frică să-l pup că cine știe ce dereglări sexuale o să aibă din cauza asta 
. În rest genială nu mi s-a părut.
Urmează la citit Anii magici – cum să înțelegem și să rezolvăm problemele copiilor de Selma H. Fraiberg.
Dacă aveți ceva recomandări, vă rog să-mi specificați titlul și autorul.
Lassie fanclub
La noi nu există problema cu televizorul. M-am pregătit degeaba să-i fac lui Rareș program de televizor. Nu are rost, el nu-i acordă atenție mai mult de 1 min. Televizorul e deschis dimineața până termină Daniela Crudu de dansat și seara de pe la 6. În intervalul ăsta orar, televiziunile să nu se bazeze pe noi la rating. Nu facem.
Pe Rareș îl interesează muzica (populară în special), reclamele și eventual desenele animate cu Winnie, sâmbăta și duminca pe la 9 și un pic.
De două zile am observat că se difuzează Lassie pe Antena 1. Pe la 11. E fermecat. Sigur îi place pentru că sunt mulți căței și copii. Dar așa nu l-am mai văzut până acum. Se urcă în mașinuță, sau pe fotoliul lui și vorbește cu Lassie. Acum are 10 minute LIPITE de când se uită la televizor. Asta pentru mine timp de spălat repede vasele, de scris ceva pe blog (cum se întâmplă acum), sau câteva minute în care știu ce face fără să-mi fie teamă.
Îți mulțumesc Lassie! Și mie îmi place de tine.
Ba al meu
Pentru că s-a conturat deja clubul copiilor teribili din blogosfera de mame și mămici, noi fiind unul dintre cei trei membri fondatori (alături de Anna și Philip), trebuie să consemnăm următoarele fapte (fără poze, pentru că la mine mătura e mai aproape decât aparatul foto):
- începem cu desfăcutul plintei de la parchet. Traseul e următorul: rafturile din sufragerie, colțul de la ușa de la intrare, apoi colțurile de la ușa de la balcon. Plinta se scoate cu grijă, astfel încât să nu se piardă cuișoarele.
- mâncat detergent. Asta s-a întâmplat în ochii mei, greșeala mea cea mai mare fiind că mi-am subapreciat copilul. Cutia cu detergent are un sistem de deschidere despre care el nu știa mare lucru. A aflat mult prea repede și până am ajuns eu la el, domnul deja își lingea degetele.
- spălat parchetul cu peria de WC. Ia peria cu care se spală WC și începe să frece tot parchetul din fața băii. Apoi se ia suportul periei, în care dacă găsesște un strop de apă, se bălăcește cu mare entuziasm.
- scos gunoiul din găleata cu… ce altceva decât gunoi. Cum prinde că nu e blocată ușa, deschide coșul de gunoi și își alege ceea ce îl atrage. De obicei sticle, dopuri, mai nou coji de portocale.
- urcat pe birou. Prima dată se urcă pe scaun apoi direct pe birou, de unde își alege toate lucrurile pe care eu încercam să le țin departe de el. Da, a și căzut de acolo, dar fiți liniștiți cucuiul e deja galben, semn că trece.
- aruncat în cadă tot ce poate apuca de prin casă. Cele mai fericite momente sunt atunci când aruncă suluri de hârtie igienică, ceasuri, cărți de-ale lui, tot ce adună el, iar în cadă cineva (nu-i spunem numele) face duș. Acel cineva iese cu clăbucul pe păr și se închide cu puștiul din dotare în baie. Până la a doua tură de șampon, puștiul se plictisește, cineva iese iar de sub duș și deschide ușa. Și tot așa.
- scos toate pungile din sertarul aferent. TOATE. Apoi castroanele și ceaunul de mămăligă. Toate duse în sufragerie și ascunse prin alte unghere.
- blocaje. Sâmbătă a rămas blocat între perete și bibliotecă. Blocat de nu mai putea să iasă singur. Încă avem semn în frunte care să ne amintească de ispravă.
-scos TOATE șervețelele umede din pachetul lor.
-spălat pe cap cu apă din picurătorul de vase.
- deblocat sistemele de blocare a sertarelor. Uneori chiar el le închide la loc, în concluzie: foarte eficient.
- înșirat suluri de saci de gunoi prin casă.
Aceasta este o listă generală, care se petrece zilnic (în afară de mâncatul detergentului). În plus se petrec chestii noi la maxim două zile. L-am suspectat de ADHD, apoi doar de surplus de energie, apoi de viata într-un apartament care unui copil care aleargă în loc să meargă, îi impune normal anumite restricții. Că o fi una sau toate trei… “bucuroși le-om duce toate”.
Cum să-ți seduci copilul
Sunt fascinați de trusa ta de unghii, sau de pungile din sertar, poate chiar și de un episod de desene animate. Dar atunci când tu vii și-i propui ceva, orice, se încruntă, face ochii mici, bate din picior, zice scurt NU, întoarce spatele și pleacă. Ce faci atunci? Da, îl poți pedepsi. Dar dacă se află în perioada în care are nevoie să-și afirme identitatea și individualitatea, nu vei reuși decât să-i întărești comportamentul mai sus descris, iar tu vei avea impresia că ești pe drumul eșecului. Pe copii îi putem seduce cu jucării, cu bomboane (de preferat nu seara), cu lucruri în mod normal interzise lor, la care apelăm pentru a ieși din criză. Criza copilului, să fim înțeleși. Dar cel mai bine îi seducem cu vorbe. Avem nevoie de: imaginație, atenție, iscusință și desigur dragoste. Toate astea se pun în cantități egale.
Cum să-ți seduci copilul în 10 pași. Care nu-s decât 5! (varianta toddler)
1. Fii zen. Adică nu încrâncenată. Zâmbește și propune-i să vină în pătuț și să pună docil capul pe pernă. Dacă nu vrea și îți întoarce spatele, fă-te că-l ignori, ia jucăria lui preferată, sau perna, sau pătura și comportă-te ca și cum ai vrea să te culci în locul lui, pe perna lui, care acum e A TA. Poți accentua: A MEA! Copilul meu vine înapoi în 5 secunde, îmi ia perna și se asează în pat.
2. Oferă-i o alternativă inferioară. Adică nasoală pentru el: Nu vrei să mergi pe jos? Ok, atunci mergem în casă. Va merge pe jos, chiar mai repede decât tine.
3. Distrage-i atenția. Pe asta o știe orice mămică, nu o mai dezvolt.
4. Implică-te într-o activitate și exprimă prin gesturi și cuvinte cât de mult îți place (să strângi jucării). Numai că asigură-te că ești în aria lui vizuală. Nu-l invita, nu te ruga, doar “bucură-te” de ceea ce faci. Va veni și el să te ajute cât de repede. Iar dacă nu, asta e, spor la treabă!
5. Nu-l lăsa pe tati la treaba asta cu sedusul. Bărbații în general nu se pricep și (tocmai de-asta) nici nu le place. În schimb noi, doamnele, suntem dotate cu ceva ce multor bărbați le lipsește: inteligență emoțională. Și ea ne ajută să găsim metode eficiente de a transforma un tăuraș într-un miel de pluș.
Eu toate aceste metode le încadrez la “luat pe după vișini”. Și am început să devin expertă pentru categoria de vârstă 0-18 luni, în pregătire pentru 0-19 luni. Pentru că puștiul din dotare numai docil nu este, am preluat/inventat/modificat fel și fel de metode de a trece de la “my way or no way”, la “desigur mami”, într-o variantă non-verbală împletită cu verbal-bebelușean.
